Cand eram mica, mi se parea ca in orice institutie publica calc, voi fi sufocata de verdele uleios care spoia pana la jumatate toti peretii. Solutie anti-murdarie si anti-imaginatie.
Il gaseam atat de dezgustator, incat mi-am repetat de sute de ori: Nu ma fac eu mare! La mine in casa n-o sa vezi picior de verde.­­­

­­­Desigur, am uitat. Am uitat si nici ca imi mai aminteam, daca zilele trecute nu as fi vazut, dincolo de lavabila alba cojita de pe un perete, infamul verde.

­Cata ipocrizie zace in mine, mi-am spus. Sa va explic. Seara, cand ajung acasa, privirea imi este inundata de verde. Canapeaua verde zambeste covorului verde, veioza verde odihneste pe un covoras verde, iar in tabloul care ocupa jumatate de perete predomina verdele. Mai am si alte culori in casa, bineinteles, dar rasar din verde ca floricelele dintr-o pajiste cu iarba.

Sigur ca nu e acelasi verde. Vechiul verde te facea sa te simti mic, te facea sa te ghemuiesti in tine ca nu cumva sa il atingi si sa te molipsesti de vreo afectiune uleioasa.

Verdele meu pleaca de la cel crud, al firului de iarba abia rasarit, si se opreste in cel electric, al primelor markere colorate aparute pe piata. Verdele meu rade, traieste, te pacaleste, e un verde de viata.

Sigur ca sunt influentata de trendul eco. De activism. Cafeneaua din fata casei mele se numeste “Verde”. Designerii au inceput sa se orienteze spre portocaliu de teama ca abuzeaza de verde. Dar deocamdata este “in”. Shrowroom-urile rezista cu greu tentatiei de a se inunda in toate nuantele de verde fiindca ochiul vede 50 de variante de verde x 1000 de variante de intunecat-luminos.

De ce sa nu ne inunde verdele cand intram in casa? Este frumos, este viu, se potriveste absolut oricarui item si poate transforma orice mobila fara personalitate intr-o chestie cool, pe care mai ca-ti vine sa pictezi maci.