In general, cam toti oamenii au un scop. Isi fixeaza in departare un tel si apoi incearca sa deseneze trasee pana la punctul cu pricina. Exista insa o mica diferenta intre majoritatea oamenilor si cei aflati in misiune. Cei din prima categorie (majoritatea adica) o data la cateva luni/ani inlocuiesc telul, fie pentru ca l-au atins fie pentru ca si-au recalculat obiectivele, oamenii in misiune in schimb nu il schimba in ruptul capului. Daca ar face-o nu ar fi in misiune, nu?

Ce nu am scris pana acum in articolele mele este faptul ca dincolo de ciudateniile sistemului american si de un mod de a gandi usor diferit de al nostru americanii sunt si ei oameni ca toti oamenii. Adica asa ca noi.

Este minunat ca noi, oamenii, incercam sa ne depasim conditia si sa instituim niste reguli speciale, care sa ne indeparteze de apucaturile noastre animale. Dar, in acelasi timp, e putin curios sa ne dezicem de sentimentele noastre de mamifer 100%.

Din momentul in care pasim peste pragul apartamentului nostru si iesim in lume trebuie sa fim pregatiti de etichetare. Nu are nimeni timp sa stea sa ne cunosca, astfel ca uitandu-se la cum suntem imbracati, daca suntem aratosi sau nu, stare civila, job, salariu si prieteni vom primi cate o eticheta si vom fi asezati in sertarul corespunzator de catre cei pe care ii intalnim.

Te trezesti, te duci la serviciu, mergi acasa, te uiti la tv, te trezesti, platesti rata, te duci la serviciu, te intorci acasa, te trezesti, te duci la serviu, mergi la restaurant, te trezesti …

Ca orice femeie din Romania, am avut ocazia de-a lungul adolescentei post-decembriste sa urmaresc macar o telenovela. Trebuie sa recunosc ca ideea de telenovela sud americana ma fascineaza. O poveste trasa de par in care barbatii plang pe rupte si femeile sunt ori rele ori bune si insarcinate este atat de rupta de realitate incat nu te poti abtine sa nu urmaresti cu uimire si amuzament aceasta lume paralela.