Uite-ma cu mana pe taste. Si cu mailul pregatit. Sa ii trimit lui un zambet de dimineata. Am tot asteptat momentul. Sa nu fie prea devreme. Sa nu fie prea tarziu. Sa nu par disperata.

Si de ce as fi disperata? Ca doar exista celalalt, cel oficial, pe care il car dupa mine pe la nunti de prietene si la iesiri duminicale la masa parintilor. Si pe care il prezint tuturor astfel incat sa dea bine. Pentru ca este acolo ca sa imi intareasca in fata celorlalti imaginea unei vieti de succes.

Cele mai frumoase clipe din viata mea sunt cele in care am fost agatat. Nimic nu se compara cu senzatia pe care ti-o da dorinta explicita a unei femei. De cele mai multe ori o privire, uneori un cuvant sau un ton anume te fac sa intelegi ca esti agatat. Nu conteaza cum arata, cum gandeste, cum se imbraca. Nu conteaza daca o accepti sau o refuzi.
Senzatia ramane.

Stiu, mai aveti un pic si va vine sa varsati. Acum e telenovela curata. Poate ca a inceput ca un text modern si cinic, dar am dat in lacrimogene rau de tot. Tin sa va reamintesc ca Adela este scapata de sub control, asa ca nu este vina mea. Necesitatea de a relata faptele in mod corect si cu migala ma face sa o urmaresc chiar si in aceasta situatie in care nu mai este ca un personaj pe cale sa se nasca, ba chiar unul foarte definit prin cantitatea de alcool intrata in sistemul vascular.

Daca initial Adela l-a vrut pe Victor din lipsa de ocupatie si pentru ca trebuia sa am si eu un punct de pornire a povestii, apoi a inceput sa capete un suflu propriu, unul chiar malefic as putea spune, cu care va rog sa ma credeti ca eu nu am nimic de-a face. Acum nu mai era vorba de satisfacerea unui capriciu, ci de stergerea unei jigniri de neconceput.