Hot City - Cultura urbana feminina

Sunt o doamna!

Numele meu e Lisa si sunt designer de interior. Ma consider a fi o femeie implinita atat personal cat si profesional. Mai ales profesional. Imi permit sa frecventez localuri de fite, oameni sus pusi, magazine din cele mai luxoase. Adevarul ca orice femeie trecuta de treizeci de ani ajunge sa fie, cu putin noroc si cunostinte, o lady. Cand eram mai tinerica visam la zilele astea, sa imi urc posteriorul intr-un SUV rosu, sa cobor in fata magazinelor de lux, ducand amandoua picioare afara din masina pentru a expune minunatie de pantofi rosii de lac cu toc de cel putin 10 cm. Da, visam. Acum nu mai visez. Cred ca si Samantha Jones ar fi invidioasa pe mine si pe tinutele mele!

Insa, daca va imaginati ca penibilul nu bate si la usa celor sus pusi, atunci va inselati amarnic. Mi s-a intamplat acum cativa ani… Era una dintre zilele alea speciale in care am stabilit cu fetele sa vedem un film. Woman on Top. Un titlu sugestiv, chiar foarte sugestiv pentru niste pretendente la titlul de “lady”, de femei independente si mereu deasupra oricarei situatii.

Filmul urma sa-l vedem la Mall. Mall-ul echivala pe atunci cu fita maxima, deci trebuiau niste pantofi pe masura… sau tocuri pe masura. Mi-am luat botinele cele noi, albastru electric cu tocuri minunat de inalte si cu o forma deosebita. Ce sa mai spun de material? Orice atinge pielea aia se indragosteste instant. La capitolul comoditate nu stateau asa bine, dar de, sufera baba la frumusete!

Ne-am luat noi biletele si mandre tare, am dat sa intram. Am primit un “se intra peste 10 minute” de toata frumusetea. Baiatului de la intrare nu prea i-a pasat de toacele mele sau ale fetelor. Programul trebuia respectat. In fine, au trecut minutele si ne-a lasat sa intram. Baiatul era dragut totusi, si-a permis sa isi ceara scuze si sa-mi vare odata cu biletul rupt un numar de telefon. Am zambit. L-am iertat si am mers mai departe, in dreapta. Dupa cum stiti se coboara niste scari prin dreapta. M-am grabit sa le prind pe fete din urma si iata cum in graba mea, minunatul meu toc s-a agatat nu stiu cum in scara si m-am trezit cumva in genunchi. Eu, mare doamna, cu mari tocuri si figuri in cap, imi adunam tocul de pe jos. Nu stiam daca sa plang sau sa rad. Cum sa-mi faca una ca asta? Botinele mele preferate… Fetele radeau, normal! M-au adunat de pe jos si am pornit sontac-sontac spre sala. Imaginati-va o doamna super dichisita, cu mersu-i leganat, cazand pe scari. Si acum imaginati-va ca sunteti acea mare doamna! Cat de mare credeti ca a fost rusinea mea?

In sala de cinema a fost bine, intuneric, rasete la film, reusisem sa “agat” tocul la loc, macar asa de impresie. Afara insa ma astepta jungla. Sincera sa fiu, nu cred ca ii pasa cuiva de suferinta mea, de tocul rupt, de penibilul situatiei. In mintea mea era insa razboi. Vedeam fiecare privire batjocoritoare, fiecare raset ascuns, fiecare cuvant rostit de cei din jur era legat de mine. Mi-am luat atunci atitudinea cea mai potrivita… nasul in vant si nepasare totala! Cu cat era nasul mai sus, cu atat erau sanse mai slabe ca ei sa se uite la tocul meu… Si am mers asa destul de mult. Fetele au avut strasnica idee sa mergem pe jos putin, sa vizitam un prieten. “Helloooo! Si eu? Tocul meu?” Nimic. Am mers la respectivul. Speram sa ma salveze cu niste super-glue. Da! Sigur! De unde atata? A trebuit sa traversam pana la el si colac peste pupaza, mi s-a prins tocul in sina de tramvai si acolo a ramas. Am urlat de furie, m-am intors, l-am luat si am plecat mai departe. Daca era cineva in statia la tramvai? Desigur! Parca si auzeam, “uite-o pe blonda aia, nu are toc! Hei papuse, nu vrei o mana de ajutor…”

Cosmar! Amicul nu a reusit sa ma calmeze. Insa m-a calmat paharul de vin… primul, al doilea? Nici nu mai stiu. Mi-am dat seama la un moment dat ca-s cu masina. Insa ce era sa mai fac? Masina era in parcare la mall, eu la 10 minute de mers pe jos – 15 in cazul meu – si putin ametita.

Candva dupa miezul noptii ma hotarasc sa plec. Chem un taxi si cobor. Puteam sa am si eu noroc sa vina imediat, sa urc si sa ajung acasa. Insa nu! Cum sa am atata noroc? Un ins de vreo 200 de kile a sarit in taxiul meu si dus a fost. Am ramas in loc uimita, socata de fapt de situatie si am cazut pe ganduri. M-au trezit niste caini care se fugareau agitati. Ma intrebam unde sunt fetele, de ce eram singura in strada, cum de mi s-a intamplat tocmai mie, de ce, de ce, de ce… Si ce credeti? A inceput sa ploua. Mai intai incet. Am pornit usor, cu tocul in mana pentru a nu-l pierde (aveam de gand sa-l repar, doar costasera o avere botinele alea!) si sunand la taxi. Am incercat sa iau un taxi ce astepta la colt de strada, insa cred ca s-a speriat de mine, asa plouata si cu schipatatul ala dubios. A plecat in tromba.

Ce amintire! Ce noapte! Mi-am reparat botinele, insa nu le-am mai incaltat niciodata. Sunt si acum in dulap, cu doar doua purtari la activ. Multe sute de dolari aruncati pe geam. Pentru ce? Pentru o clipa de fitosenie in mall. Hai sa fim seriosi! Macar de nu as fi pierdut numarul baiatului aluia…

Si sa nu credeti ca a fost unica intamplare de gen. Posibil sa ma fi vazut prin magazine, iesind cu zeci de sacose – adica bani aruncati pe impresii – dar ceea ce nu stiti e ca ma lovesc destul de des de penibilitati si sunt nevoita sa le acopar cumva cu minunatia de card de credit. Sunt impiedicata! Da! Recunosc. Am picat prin magazine de lux, pe scari la metrou (cand aveam masina-n service), odata m-am trezit cu fusta agatata in usa rotativa… dar asta e alta poveste…

Si viata merge mai departe. Sunt frumoasa, desteapta, am tot ce mi-as putea dori, sunt woman on top in fiecare zi. Daca ma mai impiedic uneori, imi aduc aminte sa zambesc mai mult si mai din suflet. Iar daca ploua… incerc sa prind mai repede un taxi sa nu-mi stric pantofii!