Hot City - Cultura urbana feminina

Suflete pereche

Sunt, in sfarsit, in drum spre casa. Patru zile la Sinaia, in interes de serviciu, m-au sleit de tot de puteri. In prima instant am crezut ca o sa fiu ok. “Ceva timp pentru mine o sa imi prinda bine”, m-am gandit. Da, a fost bine prima si a doua zi. Apoi m-a cuprins o singuratate groaznica. Iar acum, cand mai am un pic pana acasa, simt fluturasi in stomac. Imi e asa de dor de sotul meu, de casuta mea, de pernuta mea, de sotul meu…

Hmmm, acum 5 ani, cand ne-am cunoscut, nu credeam sa spun vreodata asta. Nici macar nu imi era simpatic, d’apai sa ma gandesc la o relatie de lunga durata…In plus, imi era bine singura, avusesem o serie de relatii nereusite si, dupa mult timp, ma simteam linistita. Eram doar eu cu mine. Iar el nici macar nu era tipul meu de barbat. Era un tip solid, spre deosebire de biscuitele de mine, cu un zambet mare, o strungareata cam cat zambetul de mare si ingrozitor de calm. Nuuuu, nu imi trebuia mie asa ceva. Nu ma potriveam deloc cu el. Eu sunt agitata, repezita, certareata. El – foarte linistit.

Ce sa fac cu un asemenea barbat? Ne-am fi scos ochii din prima saptamana. Hotarat lucru, nu voiam sa incep o relatie cu el, desi era varul prietenei mele cele mai bune. Iar argumentul suprem in favoarea incapatanarii mele: individul era din Pitesti. Relatie la  distanta??? Nici gand! Asa ca i-am spus sa o luam incet, ca eu nu sunt pregatita sa am o relatie stabila, mai ales una la distanta, poate, poate se plictiseste de vorbaria mea multa si o lasam moarta. Atunci nu eram “gand la gand cu bucurie”…

Urma sa vina sa ne vedem prima oara, in weekend, in casa prietenei mele. Nu am dat prea mare importanta intalnirii, asa ca nu m-am pregatit in mod special. Am facut cunostinta oficial, pentru ca pana atunci vorbisem doar prin intermediul internetului. Dupa cateva ore de povesti in care Rux, prietena mea, incerca sa ma descrie ca fiind o minunatie de fata, demna de printul de varul ei, ne-am hotarat sa mergem la culcare. Perfect, mi-am spus, iata primul test: daca va incerca sa faca vreun gest nepotrivit, am un motiv plauzibil sa ii dau peste nas si sa nu accept relatia. Eu nu sunt genul ala de fata, sa vedem ce tip de barbat e el! Zis si facut. M-am schimbat intr-o pijama ai carei pantaloni imi ajungeau pana la gat, cu bluza lalaie pana la genunchi si ne-am dus in pat.

M-am cuibarit in coltul opus al patului. El a stat un timp, dupa care mi-a spus, timid, ca el trebuie sa tina ceva in brate cand doarme, sa ma duc langa el. Ahaaaaa, primul semn! Avea de gand sa fie neobrazat, hai sa vedem pana unde merge. M-am dus langa el, cu gesturi stangace, dar cu ganduri viclene, asteptand ca un vanator pasul gresit al vanatului, pentru a-i da lovitura de gratie. Am uitat sa mentionez ca “vanatul” meu era groznic de racit, motiv pentru care facea curse in continuu la baie, pentru ca, asa cum aveam sa aflu mai tarziu, ii era rusine sa isi sufle nasul ca locomotiva in Gara de Nord, de fata cu mine.

M-am cuibarit cu capul pe umarul lui si mi-am propus sa nu inchid un ochi toata noaptea, ca sa il pot urmari. Fara sa imi dau seama, m-a invaluit o senzatie de liniste, de caldura si de bine, incat m-am surprins zambind tamp. Atat de puternica a fost senzatia, incat am simtit ca nu vreau sa mai plec din bratele lui niciodata, niciodata. Ca acele brate puternice si blande m-ar putea proteja de orice si oricine. Ca putea sa se prabuseasca lumea in jurul meu – eram cuibarita la pieptul lui si nu mi se putea intampla nimic. Ca acel corp solid, de sportiv, m-ar putea inveli ca o paturica pufoasa toata viata. Si mie mi-e frig mai tot timpul…M-am trezit din visare dupa cateva minute, caci…aveam un scop in noaptea aceea. Probabil ca si el…

La ceva timp dupa ce ne spusesem “noapte buna” am simtit cum imi trece, tandru, mana peste fata, ca o mangaiere. “Da, da, daaaa, asa incep toti! Obsedatii! “, ma gandeam, felicitandu-ma ca am decis sa raman treaza. Dupa inca un timp, m-a pupat usor pe cap. Ceva era in neregula, daca voia sa faca ceva, ar fi incercat pana acum, pentru ca ar fi riscat sa adorm. Eu, de altfel, ma prefaceam Frumoasa Adormita. Numai ca nu eram! Adormita, bineinteles! Spre dimineata, mi-am dat seama ca nu va face nimic. Mai mult decat atat, nu se miscase deloc toata noaptea. Amortise groaznic, cu bratul sub capul meu, era infundat din cauza racelii, abia putea respira, insa nu isi schimbase deloc pozitia. “Imi era atat de drag de tine, cum dormeai in bratele mele” - pfffff, daca ar fi stiut… - “incat nu m-a lasat inima sa ma misc.”, mi-a spus dupa cateva saptamani de la noaptea cu pricina. Serioooooos?!?!? Adica teoria mea era gresita?? Nu era un nesimtit, care voia doar sa se culce cu mine?? La naiba, trebuia sa gasesc altceva pentru a-i demonstra ca o relatie intre noi insemna timp pierdut din partea amandurora. In acelasi timp, senzatia aceea de bine pe care am avut-o cuibarindu-ma in bratele lui ma bantuia…

In dupa amiaza zilei urmatoare am decis sa iesim la plimbare in Herastrau. Era o zi superba de sfarsit de septembrie. Mintea mea bolnava uneltea in continuare: “Daca nu m-ai speriat tu, domnule asa zis viitor iubit, lasa ca te sperii eu!” Pacat ca nu imi iesea rasul acela malefic din filme… Din vorba in vorba, am ajuns la inevitabilul subiect “Cum ai vrea sa fie viitorul tau iubit?” Ha! Aici vroiam sa ajung! I-am facut o lista cu tot ceea ce urasc la barbati. Am procedat invers, nu i-am spus cum mi-ar placea sa fie, ci cum NU mi-ar placea sa fie. I-am insirat destul de multe defecte pe care le-am observat la barbati de-a lungul timpului, mai ales prin prisma relatiilor mele esuate, nu am iertat nimic.

Zambetul lui mare palea de la o propozitie la alta. Era imposibil sa nu se regaseasca, macar un 5%, in ceea ce spuneam eu ca pe o poezie. Asta era efectul scontat! Gata, dupa weekend-ul asta, nu va mai da semne, puteam sa pariez! Mai avea o zi jumatate. Nu era greu de suportat, as minti daca as spune asta, era o persoana in jurul careia te simteai chiar bine, insa eu nu voiam inca o relatie complicata. Am ajuns acasa, intr-o liniste mormantala. Am aprins televizorul si, mai mult pentru a trece elegant peste momentul din parc, am decis sa ne uitam la un film. Era un film groaznic, despre fotbal american…La un moment dat, cum stateam pe canapea in bratele lui (nu voia sa stam altfel), m-a intors si m-a sarutat. M-a luat pe nepregatite…Uimitor cat de natural a fost sarutul, mai ales din partea mea, care eram ca un arici. Au mai fost si alte momente ca acestea pana a plecat inapoi la Pitesti, insa nu am dat asa de mare importanta. Totul avea sa se termine odata cu weekend-ul.

Noaptea urmatoare a trecut, ca si prima, fara incidente. Am dormit tot in bratele lui. M-as fi putut obisnui cu chestia asta…Daca cineva ne-ar intreba pe amandoi, separat, motivele acestor 2 nopti fara incidente, raspunsurile ar fi total diferite, dar la fel de haioase. Prietenii nostri se amuza mereu pe seama noastra, nu pun sa povestim cele doua puncte de vedere.

A venit si ziua de luni si a trebuit sa plece de dimineata, pentru ca se grabea sa ajunga si la munca. Despartirea fiind in graba, nici macar nu am facut schimb de numere de telefon. Vorbeam oricum pe internet, deci nu aveam cum sa ne pierdem. Din ziua aceea, a inceput sa ma alinte. Eram Bubu Mic. Ca toate actiunile lui, si asta m-a luat prin surprindere, era mult prea devreme pentru un alint. Nu inseamna ca nu imi placea, insa…deja ne alintam?? Nu eram pregatita! Cu toatea astea, ii adoram tonul cald si felul in care o spunea, era ca o mangaiere dragastoasa. Din partea mea, orice forma de alint pentru el nu isi avea rostul, era prea devreme. Am zis!

Timpul trecea si socoteala mea de acasa nu se potrivea cu cea din targ. Nu fusese deloc dezamagit de ceea ce se intamplase la Bucuresti. Mai mult decat atat, totul decurgea ca o relatie timida. Mi-a acceptat conditiile pe care i le-am pus, printre care si aceea de a o lua incet. Oricum nu aveam sa ne vedem decat in weekend, cand faceam naveta intre Bucuresti si Pitesti. Era ok asa, era timp destul sa mi se faca dor de el, iar weekend-ul trecea mult prea repede, astfel incat nu mi se parea sufocant. Am continuat naveta un an, petreceam fiecare sfarsit de saptamana impreuna, cand la el, cand la mine. Dupa un timp ne-am dat seama ca vrem mai mult, vrem sa ne vedem mai des, insa nu ne permitea serviciul , desi distanta dintre noi era doar de 100 km. Nu de putine ori insa m-am trezit cu el la mine, seara, fie ca sa imi aduca o floare cand eram trista, fie sa imi aduca medicamente cand eram bolnava (desi nu stateam singura, ci cu parintii), fie sa ma stranga tare in brate cand ii spuneam ca mor de dorul lui.

Dupa un an de naveta s-a mutat in Bucuresti. Ne-am decis sa stam in chirie, ca sa vedem cat de bine ne potrivim si in viata de zi cu zi, nu doar in weekend. A fost destul de riscant pasul, el a renuntat la locul de munca si a luat-o de la capat intr-un oras nou. Insa eram impreuna si asta era cel mai important. Ne completam perfect. Dupa un an de stat in chirie, mi-a dat un inel si m-a intrebat, emotionat, daca vreau sa fim impreuna mereu. Nici nu imi imaginam viata altfel. Desi ideea de casatorie ma speria destul de tare, relatia cu el era una foarte naturala. Intregul sau comportament imi dadea incredere ca vom fi fericiti impreuna. Ne-am mutat la ai mei, pentru a strange banii de nunta si, dupa inca un an, ne-am casatorit. Nunta a fost tare frumoasa si nu spun asta pentru ca a fost a noastra. Atat de special, de important si cu atat de multe semnificatii a fost momentul de la starea civila si apoi de la biserica, incat petrecerea de dupa a fost intr-adevar o sarbatorire a acelui moment. Ceea ce nu prea se mai intampla. Nuntile de acum reprezinta o seara in care mireasa trebuie sa aiba cea mai frumoasa rochie, cel mai frumos machiaj, coc si pantofi, pentru ca, nu-i asa, e seara ei si toata lumea trebuie sa o admire pe ea si numai pe ea. Ce atata nou inceput, ce atata sentiment de familie…dansul pinguinului sa fie!

Acum, dupa un an jumatate de la casatorie si 5 ani de relatie, lipiciosul asta m-a schimbat total. Ariciul din mine s-a transformat intr-o persoana tandra si afectuoasa. Nu atat de tandra pe cat este el, mai am accese de isterie si dracosenie, doar nu mi-am pierdut de tot identitatea, ce naiba! Pupaciosul asta mi-a demonstrat cat de diferiti suntem si cat de bine ne potrivim. El e calm, eu sunt grabita; el e optimist, eu – negativista; el e visator, eu sunt pragmatica; el e tehnic, eu sunt total atehnica. Din ziua in care am inceput sa il alint, la vreo 2 saptamani de la prima intalnire, nu ne-am mai spus niciodata pe nume. Ma rog…decat cand ne certam, si atunci inseamna ca suntem tare suparati unul pe celalalt. Ma intreaba tot timpul daca mai sunt moarta dupa el, asa cum eram la inceput. Radem amandoi de mine. Sunt moarta dupa el si, pe zi ce trece, il iubesc mai mult si mai mult.

Mi-a facut bine ca am povestit, a mai trecut timpul si, iata, sunt la Ploiesti, mai am 45 de minute pana acasa. Abia astept sa imi vad iubitul, sa il strang tare, tare in brate, sa ma vindec de dorul de el si sa ma afund in bratele lui protectoare, din care, asa cum am stiut din prima noapte, nu voi pleca niciodata!

P.S. : Aceasta nu este o declaratie de dragoste, iubitule, este doar povestea noastre de dragoste!