Hot City - Cultura urbana feminina

Din ce in ce mai multi oameni aleg sa puna in opozitie viata personala cu cea profesionala si sincer eu nu inteleg de ce. Ma declar complet nelamurita de situatia dilematica in care pare sa traiasca majoritatea: viata sau jobul.

Oricat am incercat sa intru in pielea celor oprimati de munca nu reusesc. In cel mai bun caz pot sa inteleg frustrarea de a detine un job groaznic sau epuizarea de a munci 10 ore pe zi si de a pierde si 2-3 ore pe drum. Am fost in situatii de acest tip, asta pot intelege.

Dar intrebarile de genul “traiesc pentru a munci sau muncesc pentru a trai?” nu isi gasesc nici un ecou in mine.

Eu chiar cred ca traim pentru a munci. Intotdeauna mi-a parut cumva rau pentru oamenii extrem de bogati a caror singur job este sa cheltuiasca bani, sa arate bine si sa petreaca.

Mi se pare ca duc niste vieti inutile ghidate de spaima de a nu avea ultimul telefon la moda sau de a se imbraca urat la vreo petrecere smechera. Destul de trist, zic eu. De aceea nici nu joc la Loto. Ce ma fac daca ajung bogata?

Pana atunci insa continui sa fiu nelamurita de apriga dorinta a oamenilor de a demarca in mod precis jobul de acasa. La job se pare ca faci ceea ce trebuie pentru a castiga bani. Acasa faci ceea ce iti place.

Si nu pot sa nu ma intreb de ce nu am putea sa facem si la job ceea ce ne place? Adica serviciul nu e doar locul de munca e si ocupatia noastra, chestia aceea pe care o facem zilnic, la ne pricepem si la care ocazional suntem buni.

In plus nu e ca si cum traiul in mult slavita casa nu implica tot soiul de mici obligatii. As vrea sa vad si eu oamenii care adora sa faca toate muncile casnice, care nu gasesc o corvoada macar in dusul gunoiului sau in calcatul lenjeriei de pat.

Pur si simplu nu pricep de ce ar vrea o fiinta umana sa fie definita exclusiv in functie de relatiile personale. Jobul acela ingrat de care ne tot plangem face parte din noi, ne modeleaza ne face mai buni. Sau mai putin buni. Si asta mi se pare minunat.

Mi s-ar parea cumva absurd sa alegem sa fim doar partenerul cuiva de viata/parintele/copilul cuiva. Mi s-ar parea absurd sa fim doar un hobby, indiferent cat de grozav este. Suntem o combinatie din acestea si munca pe care o facem zilnic.

Si tocmai obligativitatea presupusa de un job ne permite sa ne bucuram cu adevarat de celelate 2 si sa ne dorim mai mult. Daca nu am avea jobul, acest personaj negativ al vietii noastre, in carca cui am mai pune toate esecurile nostre? Asa orice greseala poate fi explicata prin programul prea lung, seful idiot, banii prea putini, colegii nesuferiti si orice altceva imaginat.

Iar la finalul fiecarei zile putem sa ne plangem cu inima impacata ca lipsa unei vieti personale satisfacatoare se datoreaza jobului rau. Nu noua. In nici un caz noua.