Hot City - Cultura urbana feminina

Sunt zile in care ma gandesc ca sunt norocoasa. Pentru ca traiesc astazi, aici si acum. Pentru ca am dreptul sa aleg cine as vrea sa fiu. Pentru ca, desi inca unii ne judeca ca acum 50 de ani, eu am dreptul sa nu imi pese. De aceea le-am strans aici, in acest articol, pe cateva dintre femeile care as fi putut sa fiu sau poate, cine stie, chiar am fost intr-o alta viata.

Femeia din Imperiul Roman. As fi purtat o toga si niste minunate sandale romane. Dar cam atat cu partea glamorous a lucrurilor. In rest, as fi fost un banal accesoriu, mama copiilor lui si ingrijitoarea gospodariei, declarata in acte alaturi de sclavi, casa, copii si alte posesiuni. El nu s-ar fi putut indragosti de mine, pentru ca adevarata iubire venea din partea egalilor sai, camarazilor sai de lupta sau a partenerilor de discutii elevate. La care eu nu as fi putut participa pentru ca nu aveam dreptul sa stiu.

Femeia din Evul Mediu: femeia de rand, fara chip versus domnita din cantecele trubadurilor. In prima situatie, as fi purtat niste haine tare ponosite, gri sau maro, si as fi muncit cot la cot cu el, pe campuri mai mult sau mai putin aurii. Biserica m-ar fi invatat sa le fiu supusa barbatilor din viata mea si sa port pe umeri un pacat care imi este transmis din mama. As fi avut dreptul la diverse ocupatii din care sa imi castig existenta si la o oarecare educatie, mai ales daca as fi ales drumul monahal – caz in care as fi avut aproximativ aceleasi drepturi si indatoriri ca si un barbat in aceeasi situatie. Daca as fi fost o domnita de sange nobil, as fi stiut mai multe, caci as fi fost crescuta pentru a sti suficient incat sa ii ofer lui subiecte de conversatie, sa il distrez de la grijile zilnice. Trubaduri mi-ar fi cantat iubirea, asa cum Lancelot i-o canta Genovevei, sotia lui Arthur; insa dragostea ar fi ramas un pur ideal, datoria fiind intotdeauna mai presus de orice.

Femeia iluminista. Aici, ca femeie de rand, situatia ar fi fost probabil similara celei medievale. Daca as fi fost insa o femeie elevata, o aristocrata, as fi avut acces la saloanele elitei intelectuale din Franta. Femeile erau binevenite aici pentru discutiile ce se puteau aprinde, a le echilibra, a le ghida in directia potrivita, totodata impunand o respectare a normelor de politete necesare unor discutii ce s-ar fi putut aprinde datorita excesului de testosteron. Si daca m-as fi hotarat sa scriu o carte atunci, fie ca eram de provenienta nobila sau nu, as fi putut sa o fac. Dar as fi scris-o probabil sub un pseudonim masculin, obicei care s-a prelungit pana in secolul al XIX-lea, in plin industrialism, in cazul, de exemplu, al surorilor Charlotte, Emily si Anne Bronte, publicate sub numele Currer, Ellis si Acton Bell sau al lui Mary Ann Evans, cunoscuta si astazi ca si George Elliot.

Femeia secolului XX. Acum as fi avut dreptul sa votez, devenind cetatean cu acte in regula al propriei mele tari. La inceput de secol, insa, lucrurile nu ar fi stat foarte diferit de secolul precedent; in Romania anilor ’20, bunicile noastre mergeau la scoala separat fata de baieti si nu aveau voie sa fie vazute nici macar mergand alaturi de ei pe strada, riscul fiind exmatricularea. Accesul la studii nu mi-ar mai fi fost limitat, la fel si accesul la servicii, desi multe dintre femei preferau sa ramana casnice (sau preferau sotii lor pentru ele in anumite cazuri). Dupa cel de-al doilea razboi mondial, a venit comunismul si femeile au fost incurajate sa lucreze, cot la cot cu barbatii. La fel si in Statele Unite, unde in plina democratie, ca urmare a plecarii barbatilor la razboi, femeile erau incurajate sa le ia locul, chiar si la cele mai dure si „masculine” servicii: sudorite, masiniste, etc. Apoi, in anii ’60 sau ’70, poate m-as fi alaturat miscarii feministe, luptand pentru drepturile femeilor de pretutindeni. Miscare care desi astazi nu este privita cu ochi buni, a adus beneficii – cum ar fi, la inceput de secol XX, dreptul la vot iar mai tarziu, dreptul femeilor de a ocupa pozitii insemnate la serviciu si a fi remunerate aproximativ in aceeasi masura.

... si, in sfarsit, femeia care sunt, suma si rezultat ale tuturor celor de mai sus. Libera sa fac tot ce vreau eu, sa fiu 100 de femei intr-una singura sau sa fiu doar eu, daca doar atat imi doresc sa fiu. Caci a fi noi insine este, pana la urma, cea mai mare provocare, la nivelul careia trebuie sa ne ridicam in numele tuturor acelor femei care am fi putut sa fim si fara de care nu am fi astazi ceea ce suntem.