Hot City - Cultura urbana feminina

Sunt unele doamne profesoare, asistente de policlinica. Cu parul coafat valvoi prin tapare astfel incat sa para asemenea unei cusme de oaie. Cu cercei rotunzi de aur prin urechi. Si cu trei inele pe o mana. Care se plimba pe strasse, prin gropile din Berceni, ca si cum ar fi doamnele nobile ale lui Proust.

In general, sunt persoane care trebuie sa fi lucrat cu populatia cel putin vreo 30 de ani pe vremea comunismului. Atunci cand a servi populatia insemna a fi la putere. Sa fii sotie de aprozarist si sa ai cate banane vrei ca sa negociezi insemna sa obtii orice ti-ai dori: o sotie noua pentru fiul tau cel sleampat, un apartament cu 3 camere sau flori de plastic de cea mai buna calitate chinezeasca. Ce mai, daca pe usa scria doamna aprozarist era aproape ca in capitalism. Numai ca mai bine. Chiar mai bine decat daca ar fi scris doamna preoteasa.

Aceste doamne, care au cunoscut bunastarea ani si ani de zile considera ca aici sau la Monte Carlo ar fi totuna. Pentru ca nu au depasit stadiul de Caciulata Calimanesti. Iar la posturi in limbi straine nu se uita, din principiu. Privesc in schimb cu mult sarg la emisiuni in care apar oameni mult mai saraci. Nu e greu, majoritatea sunt asa. Si stau si le comenteaza sosetele rupte din picioare si lipsa de educatie. Ba uneori chiar ii caineaza, daca relatiile infatisate pe sticla capata savoarea data de un pic de marlanism cu ceva violenta si suspans: oare o prinde sau n-o prinde cu amantul?

Si pentru ca ele atata stiu isi inchipuie ca lumea este chiar asta – o strada de cartier cu blocuri comuniste, cu butice din tabla si barbati care isi petrec viata band bere si facand pipi pe la colturi gri de beton. Iar in acest ecosistem ele sunt cele mai sus in lantul trofic. Sunt ‘doamna’. Cea care da prestanta si clasa. Cea care te ridica sau te coboara in functie de o fluturare de batista. Pardon, de plasa de cumparaturi. Cea care te judeca. Sau, ca sa fim mai clari, cea care are dreptul sa te judece.

Eu, personal, nu m-am bucurat niciodata de bunavointa acestor doamne. Prea m-au considerat intotdeauna ciudatica – fara un sot inginer, ca sa intru in lumea buna, fara un prieten de cartier, betiv si fara un dinte, ca sa ma poata compatimi si imbracata mereu intr-un mod in care ele nu ar indrazni nici macar sa iasa pe palier la ghena. Macar daca mi-as fi calcat blugii!

Drept pentru care nu mi-au zambit vreodata atunci cand ne intalneam pe strasse, la paine. Si nici nu mi-au multumit daca le tineam usa la lift. Fiind o anomalie a ecosistemului nu si-ar fi dorit decat sa dispar pentru a nu perturba credinta ca lumea se intampla exact ca in schimb de mame. Si ele, pe baza celor 7 rafturi de carti cu Slavici, Agarbiceanu si Coehlo, sa reprezinte latura intelectuala care cu bunavointa se apleaca asupra boborului.

Toapele de cartier au un pic peste 50 de ani. Si sunt crème de la crème, tot ce a dat comunismul mai anost si autosuficient.