Hot City - Cultura urbana feminina

In general ma irita sa aud pe cineva vorbind despre “genul” lui sau al ei cand vine vorba de persoana catre care ii da inima ghes. X e sau nu e genul meu. Cum asa? E posibil sa te indragostesti numai de oameni cu o anumita culoare de par, o anumita inaltime si care au numai anumite hobbyuri? Pai in cazul asta iti inchizi singur fereastra spre o multime de orizonturi interesante.

Si mai rau ma enervez cand aud de discriminari aplicate si in alte tipuri de relatii sociale. Spre exemplu, atunci cand o cunostinta mi-a spus, aproape cu mandrie, ca nu sta de vorba decat cu oameni care au cel putin o diploma de licenta. Am incercat sa-i explic ca eu am cunoscut destule persoane fara studii superioare care meritau macar efortul unei conversatii, dar a fost in zadar.

Mi-am dat seama insa ca am si eu un criteriu dupa care discriminez, inconstient, oamenii din jur, doar ca nu e unul care sare in ochi la prima vedere. Nu e vorba de rasa, etnie, religie sau situatie economica. N-are a face nici cu inaltimea sau culoarea ochilor. Mie imi plac oamenii care s-au nascut (si au ramas) singuri la parinti.

Bineinteles ca si eu sunt unul dintre ei. La inceput nu mi-a fost evident ca sunt atrasa spre altii ca mine, incercam si eu sa-mi dau seama care e “genul meu” si ma bucuram ca nu exista si ca cei care au sau au avut parte de afectiunea mea sunt atat de diferiti.

Apoi mi-a picat fisa ca, de pilda, prietena mea cea mai buna de la 5 ani si pana in adolescenta n-avea nici ea frati sau surori. Si ca in liceu m-am indragostit de un baiat singur la parinti, apoi, in facultate, de un altul, care mi-a marturisit ca toate prietenele lui anterioare erau de asemenea singure la parinti.

Deci trebuie sa fie ceva intre noi. Copiii unici sunt aproape ca un fel de casta secreta, ne recunoastem unii pe altii dinainte sa apucam sa ne spunem ceva, iar legile gravitatiei, sau caracteristicile noastre speciale, ne aduc impreuna.

Cand esti obisnuit sa ai parte de intreaga atentie a parintilor, ajungi la varsta adulta cu aceeasi impresie ca universul se invarte, macar din cand in cand, in jurul tau. Hainele tale sunt doar ale tale, motiv pentru care eu una privesc si azi cu oroare magazinele second-hand. Iar deciziile ti le iei doar in functie de tine- asa ca am fost socata cand am auzit ca o prietena se gandea sa renunte la o bursa in strainatate ca sa aiba mai multa grija de fratele ei mai mic. Cum, nu esti tu cea mai importanta persoana pentru tine? Asa ceva eu n-am pomenit.

E clar, sunt (suntem) mai egoisti. Si cu siguranta un barbat care a invatat sa schimbe scutecele fratilor mai mici e o partida mai buna decat unul care a fost rasfatat. Insa “copiii unici” au petrecut mai mult timp singuri cu imaginatia lor si sunt mai introspectivi si mai inclinati spre alegerea unui drum artistico-individualist in viata- mie asa mi se pare. Ceea ce pentru mine ii face mai interesanti.

Si mai e ceva: noi nu suntem obisnuiti sa ne impartim afectiunea cu mai multi oameni. Nici cea pe care o dam, nici cea pe care o primim. Iar altii ca mine inteleg mai bine exclusivismul meu. Sindromul copilului unic e ceva de care cu greu ne putem scutura. Sau niciodata.