Hot City - Cultura urbana feminina

Cand suntem mici ni se pare ca parintii nostri sunt cele mai minunate fapturi de pe fata pamantului.

Intelegem viata doar prin intermediul lor si ne e bine asa, nu avem nevoie de mai mult. Vrem sa stam doar lipiti de ei si gangurim cand ii mirosim prin preajma, caci vaz nu avem inca. Refuzam sa dormim fara sa ne traga ei patura pana la barbie. Plangem daca pleaca seara de-acasa si ne lasa cu cine stie ce personaj de umplutura.

Cand mai crestem putin, ne cam enervam reciproc. Ei pe noi ca nu ne lasa sa facem asta si ailalalta. Noi pe ei pentru ca suntem agasanti si neascultatori. Inainte as devenim majori, incepem sa ii uram, pentru ca nu ne inteleg deloc si sunt obtuzi. Ne pleznim cu mana peste frunte de atata mirare: cum de au putut asa niste creaturi sa ne zamisleasca pe noi, care suntem niste fapturi asa de inzestrate? E o enigma.

Cand devenim oameni mari, suntem asa de intelepti incat putem sa stabilim o cale de comunicare cu ei, cu parintii astia. E drept ca nu ne omoram dupa ei. Dar invatam sa convietuim cu ei si sa aratam toleranta, cata ne incape prin piele, mai ales de sarbatori si de ziua lor.

Cu parintii care sunt undeva departe e destul de simplu. Distanta ne pune la adapost de intalniri prea dese. In cadrul carora am putea sa ne pierdem cumpatul si sa lasam sa iasa la iveala ingaduinta cu care ii tratam si ce se ascunde sub ea: o mare rezerva fata de valorile si stilul de viata al parintilor. Rarele vizite se lasa cu multa mancare, ca si cum ar fi ultima cina luata in viata asta. Si bucuria revederii, care in inghitituri mici, e chiar sincera.

Si totusi, daca avem rabdare sa fim obiectivi, acum vine descoperirea absolut curioasa. Desi ni se pare ca suntem atat de diferiti, ca de la cer la pamant, ceva ne explodeaza in fata. Semanam cu parintii nostri incredibil de tare. Si la fizionomie, parca din ce in ce mai tare. Si la gesturi, desi nu ne vedem asa de des incat sa fim acuzati ca-i copiam.

Dar cel mai uimitor e faptul ca incepem sa semanam la moduri de a pune problema. Suntem doua sau de fapt trei boabe-ntr-o pastaie in ceea ce priveste modul in care vedem viata si felul cum ne raportam la ceilalti oameni. Se ia de la mama, se ia si de la tata si in altoiul asta care sunt eu se regasesc ambele personalitati, in diverse proportii. Dar asa de fidel, incat aproape ca ramai traznit.

Uitati-va si voi la parintii prietenilor vostri si faceti o comparatie. E de-a dreptul amuzant. Ei, si cu acest gand in inima, lucrurile imi par mult mai clare. Daca tot semanam asa de tare cu ei, ce sa mai asteptam sa trecem prin toate starile? Hai sa acceptam ca suntem o familie unita si sa incercam sa ne intelegem din prima. Ca sa evitam emo si alte traznai. Eu seman cu mama si cu tata. Voi nu? Hai, fiti sinceri.