Hot City - Cultura urbana feminina

Ce am urat eu cel mai tare la profesorii romani si apoi, cand am scapat de scoala, extins la cateva persoane autoritare, era aceasta pretentie – de a ma invata ceva folosind biciul. Acum sa nu credeti ca e la propriu, adica, din fericire, nimeni nu a scos o nuia sa imi lase dungi pe spate, ca poate asa ma prind mai repede. Este vorba de o nuia figurativa, dar tot nuia se cheama ca este.

Foarte clar mi-a ramas in minte profesoara de chimie din scoala generala care s-a gandit ca tabloul elementelor este atat de logic si imediat deductibil incat ar trebui sa il umplem singuri. Asa ca a stat o ora intreaga repetand  - hai ca poti, e la mintea cocosului. Si asta ce inseamna? Mai, dar voi nu ganditi deloc! Pana la urma tot nu a obtinut ce vroia, insa pe noi ne-a balacarit bine de tot fiindca pe la 14 ani nu reuseam sa fim ca Mendeleev. Probabil ca spera si ea sa creasca niste genii si prin ele sa devina ulterior cunoscuta, altfel nu imi explic de unde aceasta ambitie. Desigur, nu se poate sa nu iei in calcul si varianta ca saraca nu avea pe cine altcineva sa isi exercite autoritatea si sa se simta deosebita, asa ca gasise victimele perfecte: cele inspaimantate de catalog si de sedinta cu parintii.

Mai tarziu, astfel de situatii absurde s-au tot repetat. Si nici cand am devenit adult nu am scapat cu totul, pentru ca daca nu ma puneau sa deduc elementele din tabloul lui Mendeleev, se asteptau sa le ghicesc gandurile. Care pentru ei erau desigur foarte logice si normale. Insa nu stiu de ce se asteptau sa le aiba si toti ceilalti. Asa ca aruncau spre mine numai franturi de informatii si eventual, daca erau chiar badarani, cateva referinte la inteligenta mea. Sa va mai spun ca o astfel de atitudine mai gedraba blocheaza procesul de gandire si nu il fac sa inainteze in salturi uriase, dupa cum probabil se lauda ei?

Daca ii intrebi de ce o iau in asemenea hal pe aratura iti vor raspunde ca nu se poate sa nu stii asa ceva. E ca si cum ai avea 20 de ani, dar nu stii sa mananci cu lingura, pluseaza. Nici prin cap nu le-ar trece ca daca am gandi exact la fel, persoana cu pricina nu ar mai fi mare manager si eu nu. Dar si mai sarite din normal sunt deciziile dure pe care le iau – iti scad 20% din salariu. Daca maine vii si imi spui unde ai gresit ti-i dau la loc. Desigur, nu are niciun sens sa speri ca vei stii ce si cum. Nu ai cum sa o nimeresti, degeaba te gandesti ca poate are in vedere ziua cand ai intarziat jumatate de ora. Sau poate ca ai avut o greseala gramaticala in ultimul email trimis. Degeaba te gandesti. Punct. E ca la examenele cu grila din materiile formate din sute de definitii si clasificari care oricum nu ajuta pe nimeni niciodata. Raspunsul nu este pur si simplu de bun simt, ba din contra.

Fara indoiala societatea romaneasca sufera de boala ‘ghiceste-mi gandul’. Nu mai are nimeni rabdare sa il spuna, sa il dezvolte, sa lase celuilalt timp sa asimileze, sa ii dea posibilitatea sa puna intrebari etc. Tot ce e in mintea lor e valabil universal. Si asta se intampla la toate casele si nivelurile – numai sa te uiti cum vorbeste Vantu cu managerii lui de presa, de boala ghiceste-mi gandul nu scapa nimeni, indiferent cat de sus a ajuns.