Hot City - Cultura urbana feminina

Cand eram eu un tanc si depindeam in toate cele de ai mei era o fraza pe care o auzeam destul de des. Sau cine stie, poate ca nu era chiar asa, spusa mereu, insa fiind asociata numai cu lucruri neplacute si fara nicio logica pe care sa o pot intelege atunci mi-a ramas in cap: "Trebuie sa intelegi si tu ca viata nu este asa, numai lapte si miere".

Acum, uitandu-ma in urma la perioada in care am copilarit eu, cand laptele si mierea se dadeau oricum pe sub mana sau dupa cozi de cate 8 ore mi se pare hilar ca ai mei erau cumva speriati sa nu ajung o persoana rasfatata. Si se chinuiau sa mai ridice niste bariere in dorinte, comportament, ca si cum cele impuse de o societate anapoda nu ar fi fost suficiente.

Nu ajungea ca la tv erau numai 2 ore de program din care 10 minute de desene animate, trebuia, daca erai un parinte responsabil care vrea sa isi creasca copilul astfel incat sa se descurce in viata, sa il lasi 7 minute din cele 10. Ca sa inteleaga si el ca exista limite.

Limitele impuse de societate acum s-au mai largit, cel putin ai sansa sa te duci la un film fara sa te inghesui cu toate babele din cartier ca sa ajungi acasa cu tricoul rupt, dar mentalitatea a ramas – trebuie sa imi invat copilul ca viata este grea si nu tot ce le zburda lor prin cap le iese. Ce daca plange, ce daca mie imi cere un efort atat de mic sa il linistesc, important este sa nu cedez, ca astfel, pe termen lung el iese mai castigat.

Da, da, sunt sigura ca iti va aprecia atitudinea si mai tarziu va veni la tine sa iti multumeasca ca nu l-ai rasfatat prea tare. Ca uite la Ionescu, parintii lui i-au dat de toate si acum este vanzator la magazin second hand.

Mai aud in jur si comentarii absurde de genul – lasa bebele sa planga, sa inteleaga ca degeaba o face asa, fara motiv. A mancat, e schimbat, deci nu arde. Pur si simplu vrea in brate, dar nu am de gand sa il invat asa, rasfatat. Sa planga numai cand are o problema reala. Deh, educatia adevarata incepe de la 3 luni, ba chiar si mai devreme daca nu vrei sa te trezesti in casa cu cine stie ce monstru care crede ca totul i se cuvine.

Celor care au astfel de dileme le pot spune fara nicio grija ca as gresi si i-as avea pe constiinta: se vor prinde si copiii vostri singuri ca exista limite, nu trebuie sa faceti voi unele arbitrare. De exemplu, bebele ar vrea sa zboare, dar huh, nu poate. Si tot asa la infinit, pentru ca lucrurile pe care le poate face sunt asa de putine pe langa marea masa a celorlalte. De fapt, daca stai sa iti analizezi limbajul cel mai mult ii spui NU: nu sari de pe masa, nu duce ghetele la gura, nu alerga daca ai transpirat, nu manca mai mult de o prajitura, nu vorbi cu oameni straini daca esti singur.

Chiar crezi ca e nevoie sa mai impui si niste limite artificiale numai asa, ca sa priceapa?

Daca am ajuns la acest subiect trebuie sa iti marturisesc - chestia asta cu 'nu' ma da peste cap. Hai sa facem o conventie - tu sa nu mi-l mai spui niciodata ca daca nu sa vezi cat de des am sa ti-l repet si eu intr-un an, doi.

Asa se intampla in wonderworld, adica lumea piticilor in scutece.