Hot City - Cultura urbana feminina

Salman Rushdie, nascut si crescut in India, dar “transplantat” in Marea Britanie de la treisprezece ani, e un scriitor apreciat si castigator de numeroase premii, printre care si cunoscutul premiu Booker. Foarte bine pentru el. Ceea ce e mai putin bine pentru el e ca ar putea fi considerat el insusi premiul unui concurs de tip “Cautat, viu sau mort”, ca in westernuri.  

Bine, exagerez putin. Cel care va reusi sa-l omoare pe Rushdie nu va castiga nici un ban. Dar va putea considera ca a facut ceva placut lui Allah, dat fiind ca asupra scriitorului s-a pus o fatwa inca din 1989. Ca sa fim mai la obiect, Ayatollahul Khomeini al Iranului a anuntat atunci ca Rushdie, impreuna cu toti cei care au editat si publicat “Versetele satanice”, sunt condamnati la moarte. Sentinta trebuie indeplinita negresit de musulmanii care se respecta, oriunde s-ar afla ei. Bineinteles ca unii au si incercat sa faca asta si sa demonstreze ca intr-adevar se respecta, asa ca Rushdie si-a petrecut ultimii douazeci de ani mai mult ascuns de ochii lumii.  

Romanul de la care a pornit scandalul indraznea sa ofere, intr-o secventa prezentata drept vis, o perspectiva noua asupra unor versete inlaturate din Coran si considerate de islamici eretice si inspirate de Satana. Indiferent daca Rushdie anticipa sau nu ca va leza credinta atator oameni, e mai mult decat clar ca el insusi nu e o persoana religioasa. “Religia e otrava care curge prin venele Indiei”, spunea Rushdie intr-un articol coroziv din The Guardian, in care acuza India ca uciderea copiilor in numele lui Dumnezeu e un obicei in aceasta tara. De altfel, desi a fost crescut intr-o familie musulmana, scriitorul se considera ateu.

Rushdie ar putea fi vazut, intr-un fel, si ca un avocat al drepturilor femeilor, iata deci ca nu e gresit sa vorbim despre el pe un site dedicat femeilor. Intr-un alt editorial, publicat in Washington Post, Rushdie a criticat aspru “codul onoarei” din India si Pakistan, conform caruia datoria unei femei violate este sa se sinucida. Si tot el a declarat ca valul islamic reprezinta o limitare a puterii femeilor si ca nici una dintre cele trei surori ale lui nu a acceptat vreodata sa il poarte.  

Faptul ca e atat de aspru cu tara lui de origine nu inseamna ca Rushdie se abtine de la a critica societatea occidentala. De fapt, romanul cu care am inceput sa-l citesc, “Furia”, loveste fara mila si cu ironie nu prea subtila, prin ochii eroului Malik Solanka (care seamana destul de mult cu Rushdie insusi, biografic vorbind) in consumerismul si cultura pop americane, in veneratia acestei societati pentru cele cincisprezece minute de faima prezise de Andy Warhol tuturor.

Acum, cineva care a citit articolul pana aici ar putea sa remarce ca am vorbit mai mult despre opiniile socio-politice ale scriitorului decat despre opera lui. Motivul e, trebuie sa recunosc, acela ca nu mi-a placut nici una din cartile lui care mi-au picat in mana si nu mi-au produs o impresie suficient de durabila incat sa ramana alaturi de mine mai mult de zece minute dupa ce am inchis volumul.  

Rushdie e un maestru al limbajului, insa unul atat de constient ca e un maestru al limbajului, incat propria admiratie pentru capacitatea deosebita de a revarsa fraze stralucitoare in cascada te loveste pretutindeni in scrierile lui, ajunge sa para un exercitiu pompos. “Furia” , ca tot am pomenit-o, are ceva din absurditatea lui Kurt Vonnegut din “Leaganul pisicii”, dar fara umorul americanului, si e stangace in zugravirea societatii americane, cum e, de altfel, si “Shalimar clovnul”.  

Lumile lui magice, precum cea din “Seducatoarea din Florenta”, desi extraordinare prin puterea imaginativa, sunt saturate, coplesitoare, obositoare pana la urma. Rushdie spune ca una din influentele lui a fost “Maestrul si Margareta” de Bulgakov, insa nici o secunda nu m-am gasit sedusa de povestile indianului precum de cele ale rusului. Per ansamblu, il gasesc pe Rushdie supraestimat. Poate si scandalul “Versetelor” a contribuit la propulsarea lui in postura unui erou al culturii moderne.  

Ca si in cazul altor scriitori la moda si foarte laudati (vezi japonezul Haruki Murakami), opera lui Salman Rushdie trebuie consumata cu entuziasm moderat. Daca, insa, nu se numara printre scriitorii mei preferati, ca om cu formatie jurnalistica il pot aprecia pentru altceva: importanta lui pe campul atat de asediat al libertatii de exprimare.