Hot City - Cultura urbana feminina

Cum suporta sa se mai vada la fata oamenii care au trecut prin despartiri nabadaioase si-n chinuri? Am toata compatimirea pentru starurile de la Hollywood care sunt nevoite sa-l vada pe ex in toate ziarele si la televizor, aproape zilnic. Dar acest fost al meu nu e vedeta- si nu mai avem nimic de impartit. N-ar trebui sa stea nimic nici in calea hotararii noastre de comun acord de a nu ne mai intalni vreodata. In teorie.

Bucuresti, capitala Romaniei, e o metropola cu un milion noua sute patruzeci si patru de mii de locuitori, la ultimul recensamant. Suprafata ei este de doua sute douazeci si opt de kilometri patrati. E un oras imens, in care locuiesc atatia oameni pe care nu ii cunosc si nu-i voi cunoaste niciodata.

Tot in el locuiesc prieteni cu care nu m-am mai vazut de mult si pe care m-ar umple de drag sa-i intalnesc accidental. Am si vecini pe care nu i-am mai vazut la fata de ani de zile, de exemplu vecinul de dedesubt. Nu dau peste ei niciodata. Ci, ati ghicit, mereu-mereu peste el, fostul, singurul om pe care n-am nici cea mai mica dorinta sa-l vad.

La inceput m-am gandit ca e o coincidenta. Sunt om in toata firea, cu picioarele bine infipte in pamant, si nu sufar de mania persecutiei. Doar ca antipaticele de coincidente au continuat sa curga cu zecile. De fapt, cam de fiecare data cand ma rataceam prin oras, singura sau insotita, era inevitabil ca el, cel-ce-nu-trebuie-numit, sa fie tot acolo, singur sau insotit, in acelasi loc cu mine, aceeasi zi, aceeasi ora, bineinteles din intamplare, spune el, zambindu-mi larg si parand mai putin deranjat decat mine de afurisitele astea de intamplari.

Incet-incet am inceput sa dezvolt paranoia. Daca totusi e o coincidenta, individul va crede ca eu sunt cea care-l urmareste peste tot. Si, maine-poimaine, ma voi trezi arestata de politie, sau internata la spitalul de nebuni, absolut nevinovata. Nu, trebuie sa iau masuri. Ma voi duce doar unde stiu sigur ca el n-ar merge! Am zis! Doar ca se vede treaba ca nu ii cunosteam gusturile deloc.

Dar daca nu e o intamplare? Am inceput sa ma uit banuitoare peste umar. De unde stie exact unde sa ma gaseasca? Se vede treaba ca mi-a implantat ceva, un microcip sub piele, si acum ma urmareste prin GPS. Cum l-o fi obtinut? Are pile la serviciile secrete, te pomenesti. Da, amaratul de el, de buna seama isi petrece zilele urmarind pe un ecran pe unde se misca un punctulet rosu, carevasazica eu, si gandindu-se unde poate sa-mi mai iasa in cale.

Si cum mi l-o fi implantat?  Poate cand dormeam langa el, pe vremea cand inca ne intelegeam bine. Poate o fi profitat de neatentia mea cauzata de fericire in vreo imbratisare. Nemernicul, in timp ce eu aveam in gand doar fluturasi si alte lucruri roze, el isi facea deja planul sa ma urmareasca dupa ce ne vom fi despartit.

De ce face asta, n-are rost sa ma intreb. N-am inteles vreodata de ce face el ceva. Dar sa-l stiu departe, foarte departe, si sa dam iarasi nas in nas in singura, foarte scurta lui vacanta petrecuta in acelasi oras cu mine- asta chiar mi-a pus capac. Maine merg sa ma caut de sus pana jos cu detectorul de metale. Te pomenesti ca de-asta s-or supara pe mine mereu filtrele din aeroporturi...