Hot City - Cultura urbana feminina

Ieri, oprita la pizza hut sa ma hranesc pe fast forward, am aflat tot felul de lucruri despre o doamna cu rochie inflorata stil nevasta din anii 40. Ca ea nu cumpara pizza hut decat atunci cand este in Romania, ca pe cand mai venea ea pe aici exista o pizza cu vita si ananas, ca trebuie sa puna totusi ceva sotului ei pe masa in seara respectiva.

Vocea lejera avea noian de intonatii ca si cum noi, cele 4-5 persoane care stam la coada, am fi fost un public mofturos care nu apreciaza lucrurile facute asa, pana la jumatate. Prima victima am fost eu.

Mi s-a spus ca ea vine rar in Romania, ca nu stie ce pizza se mai vinde in incinta, ce sa aleaga, etc. Eh, eu sunt deosebit de prietenoasa, asa ca i-am raspuns sa binevoiasca sa citeasca ce scrie pe pereti fara ca macar sa o privesc. Dupa care m-am retras un pic fiindca intrase prea mult in spatiul meu. Pe voi nu va enerveaza oamenii care se apropie prea tare? Deci da, probabil ca la urmatorul care mai face faza asta o sa-l calc ca din greseala pe picior sau o sa-i dau un cot in burta sau ceva.

Trecand peste visele mele neimplinite de manifestare de cartier nimeni din jurul meu nu a raspuns doamnei al carei body language urla din toti bojocii – vreau sa fiu prietena voastra! Numai angajatul a incercat un zambet asa, de circumstanta, dar nu a reusit sa se integreze in conversatie. La o adica ar fi putut sa o intrebe pe doamna de cat timp este maritata si cand nu este in Romania pe unde se plimba. Ca sa nu mai spunem de invitatia de a vizita cat mai des pizza hut. Angajati fara initiativa, ca peste tot.

Doamna dezinvolta nu avea nici o problema cu lipsa de raspuns. Si cersea in continuare zambete si temenele. Sau daca nu stim versurile de la refren macar sa batem din palme. Aproape ca simt o parere de rau pentru ea, cine stie de cate ori pe zi o pateste – de la vanzatorul de ziare de la colt, de la pustanul care ii spala parbrizul la semafor, de la persoana care se nimereste langa ea in avion... de la oricine din Romania.

Mie personal mi se parea o persoana extrem de trista, dar poate ca tristii aici eram noi, cei care nu vroiam sa participam la conversatie.

Se stie ca romanii nu stau foarte bine la capitolul socializare. Ba chiar li se pare un pic penibil sa bage in seama o persoana necunoscuta sa vada ce are prin cap. Conversatia, daca e sa se intample, se manifesta la nivel de injuraturi sau incercari de a arata tuturor cat de frumos dospit si rumenit esti tu. Parca suntem in permanenta sub imperativul de a demonstra ceva, dar niciodata sub acela de a afla.

Si uite asa suntem ca niste insule, de nu se leaga nicio initiativa. Ca sa ajungi la un rezultat care presupune un efort colectiv trebuie macar sa ii asculti pe ceilalti, nu?

Si uite asa lucrurile bune nu se propaga si inghitim cu polonicul aberatii servite catre mase. Fiindca, desigur, cum am putea promova pe altcineva decat pe noi insine?

Voua cum vi se pare, cine este tristul aici, doamna care spunea tot felul de lucruri care nu interesau pe nimeni sau noi ca nu am vrut sa participam chit ca ne plictiseam la coada si aveam toti privirea aceea fixa de vita care asteapta sa i se deschida poarta?