Hot City - Cultura urbana feminina

Din ce in ce mai multa lume are cate un “proiect online” . Indiferent de aria de activitate, daca vrei sa existi, trebuie sa fii prezent pe internet. Astfel se explica faptul ca recent am primit add pe Facebook de la Magiun de Prune Topoloveni in persoana. Asta inseamna sa exploatezi la maximum ideea de nisa. Iata un cuvant vehiculat extrem de mult in ultimele luni internetice.

Noi, cei cu o oarecare experienta in online am fost loviti de blestemul misionarismului. Intocmai cum cei care descopera crestinismul sau vreo secta care le satisface nevoile spirituale incep sa simta o acuta nevoie de a face prozeliti, la fel si noi, onlinerii incercam sa transformam lumea dupa chipul si asemanarea noastra. Nu este mare diferenta intre noi si misionari. Poate doar comoditatea, fiindca noi nu avem nevoie sa plecam in bietele tari necrestinate de la capatul lumii. 

Este suficient sa se nimereasca in grupul nostru vreun om linistit, care isi vede de viata lui offline, cu succes. Ei bine pentru noi atitudinea asta este inacceptabila. Starnit de faptul ca onlinerii discuta doar despre online, este foarte posibil ca omul respectiv sa arunce in treacat cateva cuvinte despre munca lui. Atunci ne ascutim urechile si facem efortul de a tacea cateva minute. Judicios de altfel, fiindca avem nevoie de ele pentru a ne pregati atacul. Cand omul termina de vorbit, ne plesnim zgomots peste genunchi si ne legam de el de parca ne-ar fi datot:

“De ce nu iti faci un blog? E o nisa extraordinara!” Fie ca omul lucreaza in strainatate la o casa de discuri, fie ca se ocupa de moda, de ceaiuri, de vinuri, de plapumi sau mancare de catei, noi i-am gasit nisa. Care poate fi exploata pe internet cu un succes nebanuit. Asta ii spunem. Si venim cu argumentul, suprem: “Se pot castiga bani extraordinari!”

Spunem asta pentru ca ne-o dorim. Stim prea bine ca nu e neaparat asa. Ca e nevoie de munca multa si sustinuta, care l-ar impiedica pe om sa mai aiba know-how-ul pe care sa-l reverse pe internet. E un cerc vicios. Desi ideea asta ne da scurt tarcoale, o alungam cu un gest al mainii si suntem in continuare ocupati sa ii innabusim omului temerile.

Nu are timp sa scrie, zice el. “Iti ia doar o ora pe zi”, mintim noi. Nu stie ce sa scrie, intra el in defensiva. “Ah, pai exact ce stii”, contraatacam. Si, inainte sa mai apuce sa mai zica ceva, ii oferim consultanta gratuita, hosting, sprijin, gratuit, dezinteresat. Si el isi inchipuie brusc ca ceva ceva o fi daca oamenii astia tin atat de mult sa o faca. Sau isi inchipuie ca suntem cu adevarat o secta si ca la adapostul online-ului savarsim grave orgii. Offline.

La fel se intampla si cu amicii care au diverse afaceri, pe care ii somam sa fie prezenti pe internet, carora le facem cu de-a sila blog, promovandu-l isteric pana ne plictisim, carora le facem cu mana noastra conturi de Facebook si Twitter, doar sa aiba, si apoi ii amenintam ca nu mai vorbim cu ei daca nu posteaza.

Astfel se face, deci, ca sunt prietena cu Magiunul de Prune. Si tocmai am silit o terta persoana sa instruiasca intr-ale bloggingului un nevinovat artizan de brose hand-made. Hand-made-ul, ce nisa!! 

Si ma intreb, sincer, atunci cand sunt singura intre patru pereti, suntem noi nebuni oare? Sau  ne mana cu adevarat acelasi spirit pe care il aveau fanaticii religiosi, care nu au avut liniste pana nu au adus iubirea de Isus in inima fiecaruia? Totul ar fi bine, numai sa nu ne apucam de Inchizitie sau de Cruciade, pentru ca, for Zuckerberg’s sake, e doar o retea care ne conecteaza calculatoarele, pana la urma.

Si nici nu se fac atat de multi bani, iar non stop-ul de cartier ne ia banii pe biscuiti fara sa anunte pe Twitter.