Hot City - Cultura urbana feminina

Candva oamenii umblau cu otelul dupa ei, aveau haine colorate, colanti care aratau forma piciorului si erau recognoscibili mai ales dupa penele din cap. Atunci, cand preotii erau agreati de populatie si femeile erau gingase si in permanenta pasibile de un lesin, promisiunile erau ceva de mare angajament. Se treceau din generatie in generatie, mai ceva ca puricii pe perioada comunismului. Testamente serioase cu peceti cat copita calului asigurau pana la a 7-a generatie ca nici un urmas nu sare dincolo de ceea ce un batran cu vene mai groase si simt mai ucigas a nascocit a fi moral si inaltator pentru numele sau.

Pe la inceputuri oamenii erau obsedati de pete. Niste gauri negre care se puteau intinde pe numele lor, se dezvaluiau un soapte in saloane si daca suparai pe cine nu trebuia te puteau lasa golit de castele si tarani, te faceau sa te tarai pe langa ziduri pentru a nu te recunoaste nimeni, te urmareau pana la copiii nepotilor tai. Pe vremea aceea saracia era naspa, nu insemna sa mergi cu metroul si sa mananci varza pregatita acasa, ci sa mori prin santuri, sa fii transformat in carne de tun, sa pleci in cautarea noii lumi care te lasa fara dinti in gura. Numele te inalta sau te dobora asa ca nu se punea problema incalcarii unei promisiuni. Ceilalti aveau minte scurta si brat asemenea si se pare ca nu suportau decat femeile neprihanite si barbatii cu blazoane.

Dar asta este desigur doar o joaca de copii. Pentru ca pe la inceputurile inceputurilor nici nu trebuia sa te oblige cineva sa faci vreo promisiune. Le faceai singur fiindca asa te indemna traditia sau un zeu. Pe vremea aceea oamenii aveau mai usor acces la zei, acestia distrandu-se sa dea tot felul de directive confuze si contradictorii. Un om primea o directiva, un altul contrara ei si gata razboiul. Zeii anticilor stiau ceea ce noi abia acum invatam – interactivitatea este fun.

Eh, dar vremea de aur a promisiunilor a cam disparut. Acum sunt palide. Sunt niste fantome. Urme atavice ale unor alte vremuri. De cand mafiotii mai apar doar in filmele lui DeNiro nimeni nu le mai intelege valoarea constrangatoare, sunt folosite sa umple spatiile goale din conversatii. Ne promitem lucruri unii altora cu usurinta cu care hotaram ce sa mancam la pranz, ba asta chiar poate fi o baza mai sanatoasa pentru tragedii daca chelnerul intarzie prea mult si supa e slinoasa. Si asta inseamna ca am evoluat.

Promisiunile de acum sunt un fel de scrisoare de intentie, spunem ce credem ca ii face celuilalt placere. Adica suntem politicosi, ce dracu! Asta arata ca avem clasa. Numai telenovelistele nu inteleg ce inseamna si incep sa tipe ca din gura de sarpe ca mi-ai promis si asta si aialalta si acum ca un nenorocit ai facut tocmai altceva. Astfel de oameni ne distreaza, asa ca ii dam la TV in emisiuni de succes in care ei au posibilitatea sa planga si sa blesteme si sa ne epateze prin cat de jalnica e viata lor.

Deci promisiunile sunt ceva serios. Cine ce vrea sa ii promit? Haide, nu va sfiiti.