Hot City - Cultura urbana feminina

Mai multe din gandurile autoarei - pe blogul personal Teambuilding cu piticii.

Citind articolele din rubrica “La panou”, ma miram cum de alte persoane isi aduc aminte cu atata precizie si culoare despre vremurile cand erau pionieri si soimi ai patriei, iar la mine in cap e doar un fel de ceata alb-negru din care nu razbat decat crampeie de memorie… Cand, mergand pe strada intr-una din aceste zile, m-a izbit brusc o amintire din scoala generala, pe care vreau sa vi-o impartasesc.

Ca sa facem o delimitare in timp, pe mine m-a “prins” Revolutia in clasa a saptea. La scoala unde invatam, directoarea adjuncta era una dintre cele mai devotate activiste cu care am avut de-a face.

Era o femeie incredibil de scunda si slaba, genul despre care se spune in gluma ca merge la masa cu ventilatorul sau ca o ia vantul daca deschizi geamul, insa pe cat era de mica, pe atat era de rea, atat in calitate de directoare adjuncta, cat si ca profesoara de matematica.

Nu am stiut cat este de dedicata Partidului si Tovarasului pana intr-o zi cand s-au intamplat cele ce urmeaza.

Eram prin clasa a sasea. In sala noastra de clasa, deasupra usii, se afla un difuzor la care se emiteau diverse anunturi. Intr-o pauza, am constatat ca difuzorul scotea niste sunete gajaite, asa ca un coleg a luat un scaun si s-a suit pe el ca sa incerce sa-l repare.

Difuzorul fiind plasat destul de sus, la un moment dat colegul s-a apucat de pragul de sus al usii si s-a ridicat in brate ca sa vada mai bine. In acea clipa, o colega ce tocmai venea din pauza a deschis usa si, fiind luata prin suprindere sa vada doua picioare care sa balanganeau in aer, a exclamat “Doaaaamne fereste!” si si-a facut din reflex semnul crucii, asa cum facem toti, mai mult sau mai putin simbolic, atunci cand ne sperie sau ne uimeste ceva.     

Ei bine, nici acum nu stiu de unde a rasarit tovarasa directoare cea mica la stat si iute la manie. Stiu doar ca i-a tras fetei doua palme usturatoare al caror ecou s-a propagat pe tot holul si a tipat cu vocea ei pitigaiata: “NESIMTITO, cum indraznesti sa-ti faci CRUCE in scoala MEA?!”.

N-am sa uit niciodata chipul colegei mele care plangea, cu urmele de palme pe obraji, si mai ales  sentimentul de uimire si neputinta in fata nedreptatii care m-a cuprins atunci, la cei 12 ani ai mei. Cum era posibil ca o profesoara, o femeie, o mama, sa fie atat de indoctrinata incat sa loveasca un copil de clasa a sasea pentru ca si-a facut cruce?

Atunci am realizat pentru prima data ca nu toata lumea respecta doar de forma ideologia comunista si ca unii erau impregnati cu ea pana in maduva oaselor. Din fericire nu a mai trebuit sa suport aceasta mascarada decat un an si apoi, in 1989, mi-am luat o mica revansa cand am vazut privirea dezorientata si atitudinea spasita a tovarasei directoare care isi pierduse scopul si directia in viata…