Hot City - Cultura urbana feminina

Stiti formatul ala de emisiune TV la care se tot uita, in lumea intreaga, indragostitii de canapéa, papuci moi si plasma supradimensionata. Se gasesc niste voluntari care, cu promisiunea unui premiu substantial in fata, se ofera sa plece in jungla amazoniana. Sadicii organizatori ii obliga sa aiba la ei, spre deliciul publicului, doar asa: o papiota de ata si un ac, un instrument de suflat, un prajitor de paine ce are nevoie de priza, o pereche de pantofi cu toc si o unghiera.

Uite cam asa de pregatita m-am prezentat si eu in Asia. Doar ca fara promisiunea unui premiu substantial. Si fara niste producatori TV nemernici care sa-mi vrea pieirea ca sa ofere circ maselor. Am zburat 10 ore impotriva sau fugind dupa fusul orar. Nu stiu exact sa explic cum am facut. Astept provincia sau vreun inginer sa ma lamureasca, daca e.

Zborul a fost prea lung si am dormit iepureste. Cu toate oasele tocate marunt si apoi schimbate intre ele aleatoriu. Imi amintesc doar ca din cand in cand stewardesele duceau o cutie mare de tabla printre randuri. Si ca m-am gandit ca in ea este inghesuit in pozitii nefiresti cate unul dintre colegii mei de zbor care au cedat, nemaiapucand aterizarea. Sa fie oare wc-ul modul prin care il scot din avion? Doar ati vazut si voi ce chestie infricosatoare se declanseaza cand tragi apa…

Gata. Sunt in Bangkok si trebuie sa ajung in Khao San Road, o strada vedeta in Bangkok. Ma impresoara 28 de thailandezi, oferindu-mi cazare, transport, si de fapt, sunt convinsa, tot ce imi doresc pe lume. Refuz totul din instinct de aparare si incep sa merg intr-o directie oarecare. Dar dupa 10 minute imi dau seama ca nu e sanatos ce fac si ma intorc tarsaind coada intre picioare si arat adresa unde trebuie sa ajung. Cei 28 de tailandezi sunt acum 47 si sunt destul de trufasi: ia uite cum s-a intors la mana noastra albitura asta.

Incepe tocmeala: unde vrei tu domnita sa ajungi costa mult. Sa stii ca nici nu stim adresa. Chiar daca suntem asa de multi, n-am auzit de locul asta unde vrei mata sa ajungi. Trebuie sa dam telefoane, sa muncim suplimentar. Si

asta costa. Totul e facut din body language. Sa nu credeti ca mi-au oferit informatiile astea in romana sau engleza. Ne intelegem la un pret, ajungem la masina si soferul ma intreaba “Cat am zis ca trebuie sa-mi dai? Ca am uitat”. Eu spun 130 de bhati si el zice a, la adresa asta nu pot merge sub 149. Grea adresa asta. “Dificut-dificut”. (asiaticii nu-l zic pe “l”). Eu mimez plecarea, el mimeaza aducerea mea inapoi. Apoi mimam imrepuna placerea de a calatori impreuna, victima si calau.

Ajung la hotel Rambutri si imi depun oasele deprimate. Cateodata fericirea arata si asa: sa ai un acoperis deasupra capului intr-un oras coplesitor dupa un zbor foarte lung. Ies pe strada sa vanez ceva. Asiaticii poarta la gura masti. Nu stiu daca de frica poluarii sau de groaza germenilor porcini sau pentru ca au auzit ca vin eu. Acum oricum sufar de mania persecutiei.

Peste tot sunt bordeie unele peste altele, mirosuri grele de prajeala si oameni care vor toti ceva acum de la mine. O femeie oarba canta in timp ce merge in neant. Se acompaniaza de o instalatie care ii asigura confortul sonor al unei intregi orchestre metalice. Slumdog millionaire varianta thai. Ma trece ideea sa faramitez paine pe unde trec, sa pot ajunge inapoi. Dar paine nema, fireste.

Aleg sa mananc ceva care se prajeste in fata mea: pad thai. Iau caserola si ma asez cu fundul in jardinièra unei banci. Singurul loc liber pe care il gasesc. La inceput mancarea e buna. Apoi incep sa-mi curga mucii. Apoi lacrimile. Apoi mucii si lacrimile impreuna. Si incetez sa mai simt altceva decat usturime.

Lesin pe patul racoros si raman in nesimtire 13 ore grele. Ma trezesc cu inima deschisa dar mai am bucile inca stranse. Asa a aratat prima zi de socanta Asie pentru mine si normal pentru ei, asiaticii. Sa vedem ce urmeaza.