Hot City - Cultura urbana feminina

Am aterizat din greseala in Guangzhou, capitala Cantonului chinezesc. Cine a citit Shogun si Nobila casa de 84 de ori, ca mine, stie ce vorbesc. Totusi, am ajuns aici ca un fel de prizonier, eu incercand sa tintesc un orasel aflat la granita cu Vietnamul: Yangshuo. Cum insa n-am mai gasit bilet de tren pentru un loc in care sa pot sta intinsa cele 12 ore de calatorie, am fost fortata sa petrec o noapte aici.

Despre Guangzhou nu se spun prea multe. Este un oras chinezesc urias, plin de blocuri si de comert dar asta ati mai auzit. Poti vizita aici niste morminte célèbre din nu stiu ce dinastie, dar sa fiu sincera, exact de un mormant nu am eu chef acum.

Ba da, se intampla ceva remarcabil in canton: cica este cea mai tare bucatarie din tara, mi-a spus o chinezoaica get-beget din Shanghai. Asa ca m-am pus pe mancat tot ce am gasit in cale. Da, a avut dreptate. Cantonul are o subtilitate in gusturi pe care nu am intalnit-o in alte parti. Nu-mi dau seama cate kilograme de coltunasi am mancat. Sa-mi ajunga o viata, poate. Dar ce sa mai fac aici, sa treaca vremea? Sa cad in ridicol, asta pot sa fac, mi-a soptit un dracusor chinezesc. Zis si facut.

Si cum mi-au ramas cativa euro la purtator, cu care in China poti sa faci o sumedenie de chestii, ma duc cu burta bine pusa la cale pe artera comerciala pricipala a orasului. Si intru intr-un magazin care parea de marca, nu ma intrebati de la ce mi se trage parerea asta. Am simtit ca este un lant chinezesc de magazine de haine. Niste chinezi zambitori din cale-afara, cu un fel de rictus permanent instalat pe fata, se tin dupa mine in timp ce ma misc printre rafturi. La rastimpuri imi spun ceva, ce eu cred ca e: ce cauti aici femeie alba si cu ochii de forma asta curioasa? Si cu ce putem sa te ajutam noi, cei normali, pe tine, un freak?

Sunt foarte enervanti si nu e chip sa-i descurajez sa ma urmareasca pas cu pas si sa ma lase in pace. Fete si baieti piticoti, ca si mine, fara prea multi alti clienti pe care sa-i deranjeze, imi tin trena. Si cand vad ca ma uit mai atent la ceva, imi spun chestii. Acum, dupa ce s-a consumat intamplarea, cred ca era: cum ai tupeu sa crezi, femeie pufoasa si alba, ca vei intra in rochiile astea facute pentru corpurile noastre mici, cat niste pute de furnici?

Presata de mica armata asiatica ce ma escorteaza, aleg niste rochii M, cum stiam eu ca port acasa. Le iau cu mine in cabina de proba si le incerc pe rand. Una dintre chinezoaice trage din cand in cand perdeaua, ca sa vada cum arata o femeie caucaziana in chiloti si sutien, presupun. Intimitate zero am eu in cabina de proba, dar nu e prima data cand vad asta. M-am obisnuit sa fac si pipi in compania lor, deci asta e floare la ureche. Dupa ce verifica statusul in care ma aflu, le spune celorlalti chinezi, care sunt adunati dupa perdea, cum sta treaba.

Constat ca m-am supraestimat enorm: rochiile, desi pareau ok, nu imi intra nici pe-o masea. Probabil ca femeile europene pot sa imbrace cu ele papusile Barbie ale copiilor, dar cam atat. Ma explic eu prin semne ca sunt umflata si rochiile miiiici-miiiiici, si insotesc comunicarea prin gajaituri: imi trebuie cel mai mare numar. Chinezii rad in cor si nici vorba sa ma menajeze. Vorbesc intre ei aratand spre mine din ochi si degete si iar rad de sa le sara basca. Imi aduc pana la urma masura xxl din toate modelele cerute.

Incerc dar degeaba. Rochitele chinezesti pleznesc pe carnita mea romaneasca. Ies transpirata si nervoasa, si corul de chinezi voiosi ma petrece in rasete si voie buna pana la iesire. Se amuza cumplit pe seama mea. Noroc ca ei, chinezii, sunt multi, si reusesc repede sa ma pierd intre multumile de pe strada principala din Guangzhou. Si acum ii mai aud hohotind si aratand spre sunca mea.