Hot City - Cultura urbana feminina

Toate calatoriile mele cu bicicleta sunt legate de un baiat care intr-un moment sau altul mi-a facut spitele sa se roteasca. Am invatat sa merg pe bicicleta la 14 ani pentru ca ma indragostisem de un tip pe care il vedeam in fiecare zi pe doua roti prin parc. Mi-am rupt pantalonii in fund pentru ca la 17 ani un alt tip mi-a spus ca nu am curaj sa merg fara maini. I-am demonstrat cat sunt de viteaza, dar se pare ca juliturile nu fac biciclistii sa te iubeasca.

Dar cel mai frumos drum cu bicicleta a fost acum doua veri in Efes. Am ajuns in  Turcia cu Javier pentru ca hotarasem sa ne despartim si am vrut sa ne luam adio printr-o calatorie. Efes a fost a doua oprire din zece, in hostelul unui batran care avea grija sa ne umple masa de pepene galben, ceai si cafea in fiecare dimineata.

Ca sa ajungem la ruinele orasului antic aveam doua posibilitati: sa luam un microbuz care costa mai putin de un euro sau sa imprumutam gratuit de la hostel biciclete.

Erau 38 de grade, cativa kilometri buni de parcurs, nu stiam drumul, nu aveam harta, alegerea a fost clara: am luat biciclete. Primul pas a fost sa gasesc una potrivita: atunci am realizat mai mult ca niciodata ca iubitul meu era artist. Stia sa faca minuni cu clapele pianului, scria nuvele amuzante dar habar n-avea cum sa imi coboare saua.

Jumatate de ora am fost atractia strazii cu incercarile noastre de a reinvata sa mergem pe bicicleta. Cum ne mai impiedicam, cum mai apareau niste ochi noi de dupa garduri.

Am pornit spre ruine intreband din satean in satean unde trebuia sa facem stanga sau dreapta. Pentru ca nu prea stiau engleza am gasit o alta metoda: zambeam, faceam ochii mari si intrebam cu cea mai de PR voce: "Efes?"

Am simtit ca tot drumul era al meu, fara nici o restrictie. Cand treceam prin parcuri, faceam abstractie de batranii iesiti sa joace table si cantam "Besameeeee muchooooo" ca sa il motivez pe Javier sa ma ajunga din urma si sa primeasca o recompensa pupacioasa. Uneori inaintam atat de mult cantand incat el nici nu se mai vedea in urma mea si lumea nu mai vedea doi indragostiti la plimbare cu bicicletele ci doar o nebuna cantand singura pe bicicleta intr-o limba necunoscuta.

Desi la stanga si la dreapta vedeam doar campuri aride, iar orasul e foate mic, asfaltul de pe drum era impecabil, cel mai bun drum pe care am mers vreodata cu bicicleta. Si cum era un drum total necunoscut, am avut parte si de surprize mari, ba chiar cocosate. In fata noastra venea un turc batran care tragea o camila de sfoara. Parea cel mai natural lucru pe care il facuse vreodata, dar pentru noi a fost convingerea ca am facut cea mai buna alegere cand am decis sa fim atunci, acolo.

Cand am ajuns in sfarsit la ruine, un gardian cu ochi albastri ne-a spus ca nu avem voie cu bicicletele inauntru. Nu ne gandisem la asta nici o clipa si nu aveam nici un sistem antifurt cu noi. El ne-a spus ca nu e o problema si ne-a aratat un rastel de biciclete. am pus cricul, m-am gandit cati bani am la mine si daca imi ajung sa platesc despagubiri la hostel in caz de furt si am intrat.

Am vazut orasul antic ca o zebra. De la mersul prin praf si pozitia ciudata de la saua mult prea ridicata aveam gambele pline de dungi negre. Dar ma uitam cu mandrie la ele pentru ca stiam ca au insemnat o noua aventura.

Cand am iesit dupa cinci ore, nu am mai gasit gardianul cu ochi albastri. Probabil schimbase tura, pentru ca acum era altul la intrare care habar nu avea cine suntem si de ce biciclete vorbim. In schimb bicicletele noastre ne asteptau cuminti in rastel si le-am luat asa cum ar fi putut sa o faca oricine altcineva.

Drumul inapoi a fost mult mai obositor, dar nu e nimic ce eu urland "Besame mucho" nu pot duce la bun sfarsit. A fost cea mai surprinzatoare plimbare cu bicicleta dar a meritat fiecare pedala. Am vazut Efes asa cum putin turisti o fac, iar astazi, Javier inca imi face spitele sa se invarta. 

Articolul face parte din concursul Iubim bicicleta, in care cititoarele noastre povestesc experientele lor pe bicicleta si ne dau idei noi de trasee. Materialul este scris de Magda Mihaila.