Hot City - Cultura urbana feminina

As vrea sa va povestesc cea mai notabila aventura pe care am avut-o pana acum cu bicicleta si pe care, odata ce-am sa castig bijuteria asta cu doua roti pe care ati pus-o in joc si la care ma gandesc de cand am vazut-o, as dori s-o pot reedita.

Se intampla prin vara anului 2004. Eram impreuna cu fetele mele, care pe atunci aveau 4 ani, in vacanta  la bunicii mei din partea tatalui. Trebuia ca in ziua aceea sa luam un autobuz care sa ne duca la Sihleanu, la parintii mei, adica vreo 27 de km de satul in care ne aflam. Nu mai stiu din ce motiv, autobuzul cu pricina nu mai circula in saptamana aceea, asa ca eu, viteaza, am hotarat sa iau bicicleta bunicului, o rusesca veritabila cu pinioane si tot felul de chestii destepte pe ea, pe care evident eu nu stiam sa le folosesc, si sa strabat in viteza distanta pana la ai mei. Tatal meu, care era la Sihleanu, satul  brailean in care trebuia sa ajungem si noi, avea masina. Numai ca nu aveam cum sa-l anuntam sa vina sa ne ia, pentru ca nu avea telefon. Da dragii mei, au fost si vremuri din astea, in care oamenii aveau masini dar nu aveau telefoane… Ma gandeam ca drumul va fi extrem de frumos, voi admira campurile, voi auzi pasarele ciripind si voi face miscare,  chestie de care avea atata nevoie.

Bunicul meu, un veritabil veteran de razboi , mi-a dat cateva sfaturi inainte de plecare „ca sa ai o viteza buna, pune bicicleta pe foaia mare si pinionul mic”. „Ok”, i-am raspuns, dar nu stiu la ce ma gandeam in momentul aceala ca am inteles total gresit, adica am pus bicileta pe foaia mica si pinionul mare. Si de aici incepe aventura propriu-zisa:

Km  1-3 – mi-am dat seama ca am saua prea inalta si am oprit s-o aranjez. Neavand chei la mine am strans-o insuficient, astfel incat pe tot parcursul drumului mi s-a miscat ceva sub fund.

Km 3-6 – simteam ca ceva nu-i regula cu viteza pentru ca, daca ma opream din pedalat, se oprea si bicicleta. Stiti cum se intampla atunci cand pedalezi un pic puternic si apoi aluneci lin gratie vitezei castigate? Ei bine nu, bicicleta mea sofisticata parca se infrana brusc cand nu mai pedalam. Incepusem sa transpir.

Km 6-9 – imi tremurau picioarele, mainile mi se inclestasera pe coarne si din fata imi ieseau flacari. Ma gandeam cu groaza ca n-am facut nici macar jumatate din drum.

Km  9-12 – mi-am luat inima in dinti si am coborat de pe bicicleta. Am mers o perioada, usor cracanata, pe jos cu ruseasca pe langa mine. Imi era foarte sete si nu-mi luasem nici picatura de apa. Am hotarat ca in urmatorul sat sa ma opresc la o cismea pe marginea drumul ca sa-mi astampar setea. Am urcat din nou cu greu pe bicicleta.

Am uitat sa va spun ca nu mai facusem nici un fel de efort fizic de multa vreme, ani adica, si acum ma urcasem direct, sa fac traseul asta.

Km 12-15 – simteam ca am ajuns la capatul puterilor si picioarele mi se miscau in virtutea inertiei. Din spate se auzea venid o caruta si am vrut sa fi avut curajul sa cer ajutor. Aproape ca ma si vedeam sus pe fan cu tot cu bicicleta, meditand la cat de greu mi-a fost pana atunci, in timp ce caruta ar fi inaintat catre destinatie. N-am facut nimic in sensul asta, caruta m-a depasit si s-a dus.

Km 15-18 – apa imi curgea siroaie pe spate, mergeam deja de o ora si ceva si nu aveam curaj sa ma mai opresc, de frica faptului ca n-as mai fi fost in stare sa urc din nou pe bicicleta. Pe marginea drumului singurele chestii pe care resuseam sa le depasesc erau bornele de kilometraj.

Km 18-21 – mi-am adus aminte ca n-am oprit sa beau apa si urmatorul sat era la cativa km buni. Am incercat sa ma gandesc la ceva frumos in timp ce bicicleta se oprea de fiecare data cand imi odihneam picioarele. Am inceput sa cant.

Km 21-24 – nu-mi mai amintesc nimic…nu stiu ce-am facut in perioada asta, cred ca mintea mi-o luase razana. Ce peisaje, ce bucurie…nimic. Se apropia un sat. Urma sa opresc sa beau apa.

Km- 24-27 – N-am mai oprit, eram in satul unchiului meu (fratele tatei) si urma ca intr-un km sa intru in satul parintilor mei. Mi-a revenit optimismul, mi-am dozat energia ramasa fix pana la destinatie si am pedalat inainte.  M-am oprit in dreptul portii alor mei.

Eram intepenita. Complet. Am pus mana pe clanta portii si am incercat s-o deschid. N-am reusit. Initial am crezut ca n-am forta si-am incercat din nou, dar un vecin de vis-a vis a strigat la mine si mi-a spus ca tata nu-i acasa. Era la fratele lui in satul vecin, cel prin care tocmai trecusem si eu. Era cu bicicleta. :D

Probabil ca aratam rau de tot, ca vecinul m-a chemat la el sa stau jos si sa beau un pahar cu apa. L-am refuzat de ciuda. Cu ultimele puteri am urcat din nou pe bicicleta si m-am intors doi km pana in satul vecin unde mi-am gasit tatal, care s-a distrat pe cinste cand a vazut cum aveam setata viteza la bicicleta.

M-a lasat acolo, s-a dus acasa sa ia masina, s-a intors, m-a imbarcat cu tot cu bicicleta si am pornit intr-o calatorie de vis. Ma intorceam invingatoare. Bunicu’ m-a felicitat la intoarcere si n-a stiut niciodata ca nu am setat viteza corect. Reusisem oricum o performanta care probabil daca nu-mi veti da o bicicleta noua, n-o voi putea depasi niciodata.

P.S. Daca ar exista programul rabla pentru biciclete, as avea ce da la schimb. In poza este bicicleta cu care ma duc  acum la piata, o las nelegata (nu mi-o ia sigur nimeni) si cu care n-am totusi curaj sa parcurg zilnic cei 7 km pana la serviciu. Dar poate ca lucrurile se vor schimba curand….

Articolul face parte din concursul Iubim bicicleta, in care cititoarele noastre povestesc experientele lor pe bicicleta si ne dau idei noi de trasee. Materialul este scris de Nina Costea.