Hot City - Cultura urbana feminina

Daca elefantul are o memorie mare, mare, ei bine, pisica nu are deloc. Asta, sau e perversa.

La aceasta concluzie am ajuns dupa doua zile de stat la mare, lasand pisicile acasa. (La numar doua, am mai scris despre ele in aceasta rubrica). Iar ca sa nu se supere prea tare le-am dat voie sa cheme in vizita prieteni soricei. Ba chiar si sa faca un banchet cu muste, daca tin sa isi arate muschii una alteia.

Deci am fost o persoana responsabila, matura si intelegatoare, sper sa fiti in asentimentul meu, ca altfel nu va las sa mai cititi restul textului. Pisicile initial au parut sa sufere cumplit de ceea ce li se intampla. De suparare ca nu sunt acolo sa le mangai pe crestet dupa ce faceau lucruri greu mirositoare la ladita s-au gandit ca e la fel de bine si pe langa. Tristetea despartirii le-a facut sa si isi puna pamantul florilor in cap. Cate lacrimi de pisica s-or fi scurs din ochii lor ambivalenti in timp ce eu beam campari orange pe plaja. Si cum or fi tors ele fara sa le auda nimeni pana au hotarat sa nu ma mai pomeneasca in discutiile mieunate din toi de noapte.

Iar dupa 24 de ore au hotarat ca gata, trebuie sa fi murit. Ba chiar sa fiu numai o legenda. Nici nu am existat cu adevarat. Motiv pentru care, ajungand acasa dupa 48 de ore gasesc o familie pisiceasca care nici macar nu binevoieste sa arunce un ochi asupra mea. Codita colorata a tovarasului meu pisicesc e mult mai interesanta decat mutra ta bronzata de soare. Si, ca sa o spunem pe cea dreapta, cine esti tu, asta, de ne intri in casa.

M-am simtit ca si Stefan cel Mare, respins de propriul neam. Nu tu asezat cu burta in sus spre a fi scarpinata. Si nici povesti mieunate despre ziua scursa. Nici macar o cerseala de mancare, cu frecatul de rigoare printre picioare. Intru eu cu inima plina de dor si iubire, nu va indoiti, si ele nu imi arunca nicio privire. Ba chiar mai si fug care incotro cu urechile infoiate si ochi speriati sa se ascunda, ca si cum as fi fost dusmanul. Curat, Stefan cel Mare.

Asta, sau pisicile intr-adevar au o memorie mica, mica. Si pe aia o folosesc numai in situatii de urgenta – uite un caine, hai sa-l scuipam! Probabil ca daca o sa lipsesc o saptamana ma vor astepta cu ghearele ascutite scoase pentru a ataca aratarea nefireasca ce le-a intrat pe usa.

Nu stiu ce spun, dar cred ca o sa ma supar si nu am sa le mai citesc seara povesti inainte de culcare. Si asa nu vor tine minte ca sa imi reproseze mai tarziu ca le-am invatat numai prostii. Si oricum, sunt depasita. Bucurii de care toti parintii nostri au parte. Deci eforturile lor sunt justificate.