Hot City - Cultura urbana feminina

Intre o bursa Erasmus si o evadare la Barcelona, intre facultate si pregatirea pentru marele necunoscut, Irina are timp sa scrie cu detalii, frumos, amuzant si captivant despre tari, experiente si trairi. Si sa bata de departe orice alta incercare de a caricaturiza unele personaje demimondene: Caragialismele de pe Lenebarbie te lasa cu gura cascata. ­

Marie Jeanne: O sa incep cu intrebarea foarte standard. Cum de te-ai apucat sa iti faci blog, care a fost motivul?

Irina: Pe cat de simpla pare intrebarea asta, pe atat de complicata e pentru mine. Motivele sunt nenumarate, dar o sa incerc sa ma gandesc la cele esentiale. Pe vremea aceea (mai 2008) tocmai ma angajasem pe un santier, ca traducatoare, ce-i drept, insa tot aveam sentimentul ca nu ma incadrez deloc in peisaj, ma simteam ca o balerina la un meci de hockey si aveam nevoia sa gasesc un loc in care sa-mi depozitez toate emotiile si gandurile care riscau sa se piarda printre munti de moloz si beton armat. Asa s-a nascut blogul si nu am renuntat la el nici dupa ce am parasit santierul pentru ca mi-am dat seama ca in orice situatie vor exista ganduri despre care sa-ti doresti sa vorbesti si tare bine mai e cand poti face asta!

MJ: Ai multe posturi despre cautarile pe google, carora tii sa le raspunzi. Cum ai ajuns sa le dedici atat de mult? :-D

Irina: Totul a inceput din amuzament. Primeam foarte multe cautari de-a dreptul ilare si am zis sa fiu altruista, sa ii las si pe altii sa se bucure de ele. “Vaca care l-a batut pe cichi cean” a facut istorie, precum si alte cautari din categoria “facultatea de manichiura” sau “nu am noroc in viata, ce ma fac”. Initial scriam in medie cam un post pe luna sau chiar si mai rar, insa de la un timp tot mai multa lume a insistat sa fac publice cautarile cat mai des, iar o prietena a venit cu ideea sa fac din “Raspundem ascultatorilor” rubrica duminicala. O vreme i-am respectat dorinta, insa am constatat ca investeam foarte mult timp in aceste posturi, uneori aveam nevoie si de 3 zile sa le scriu, fapt pentru care imi era tot mai greu sa ma ocup si de alte idei pe care doream eu sa le exploatez pe blog. Simteam intr-un fel ca imi pierd eu “vocea” scriind mai mereu despre “barby care ajunge pe luna” sau “cum sa fac spagatul in 10 pasi simpli”, asa ca m-am intors la vechiul obicei de a raspunde cautarilor doar ocazional, desi iar am inceput sa ma simt egoista pentru ca rad zilnic singura de ceea ce si altii vor sa vada... Oricum, cert e ca daca vrei sa stii ce inseamna cand ti se zbate spranceana stanga sau iti doresti sa afli cum poti deveni sirena, tot la mine pe blog ajungi, google poate sa confirme. Din nefericire, raspunsul nu e de gasit aici, l-a furat Cichi Cean...

"Principala lectie de viata este faptul ca ajungi sa traiesti ca un
strain, intr-o tara straina, stii ca esti practic de unul singur si ca
trebuie sa profiti de ceea ce ai. Nu as putea sa spun daca e o
experienta care te maturizeaza sau nu, dar in mod sigur te schimba."


MJ: Ai fost cu programul Erasmus la Lisabona. Spune-mi ce inseamna sa fii student Erasmus.

Irina: Sa fii student Erasmus e o experienta unica, cu atat mai mult cu cat nu ai voie sa urmezi acest program decat o singura data in viata, ceea ce te face sa-ti dai seama ca ai obligatia morala sa profiti din plin de aceste luni (aproape 6, in cazul meu). Erasmus presupune o ecuatie simpla: o locatie europeana, oricat de apropiata sau de indepartata ar fi ea, la care se adauga o suma modica lunara, care in principiu nu-ti acopera decat jumatate din cheltuieli, mai ales daca iti place sa calatoresti, sa nu ratezi nici un party sau eveniment cultural si daca petreci mai mult timp in H&M decat in sala de lectura. Si pe cat de simpla e aceasta ecuatie, pe atat de spectaculos e rezultatul: zeci de cunostinte si prieteni din mai toate colturile lumii (cei mai buni prieteni ai mei erau polonezi, sloveni, belgieni, dar si din Mexic sau Chile), multe locuri noi vizitate si road trip-uri cat cuprinde, cateva luni de zile in care iti faci mai multe griji despre cum sa prinzi bilete la teatru decat daca vei trece sau nu examenele, asta pentru ca profesorii sunt de obicei mai ingaduitori cu Erasmusii. Si poate principala lectie de viata este faptul ca ajungi sa traiesti ca un strain, intr-o tara straina, stii ca esti practic de unul singur si ca trebuie sa profiti de ceea ce ai. Nu as putea sa spun daca e o experienta care te maturizeaza sau nu, dar in mod sigur te schimba, ajungi sa vezi viata cu alti ochi si sa crezi mai mult ca visele chiar se implinesc.


MJ: Ce inseamna pentru tine Lisabona?

Irina: Lisabona este de multi ani visul, sau mai bine zis Visul, pe care Erasmus l-a transformat in realitate. E un oras la care tin enorm de mult, si nu doar pentru fado, pentru strazile inguste, pentru vestitele tramvaie, desi calatoria cu ele e mereu o adevarata aventura, ci in special pentru oamenii pe care i-am lasat. Cu toate ca pe multi dintre ei nu ii voi mai gasi acolo data viitoare, stiu ca Lisabona are niste capacitati nebanuite de a aduna si cele mai exotice natii. E un oras in care fiecare isi lasa cate o particica din suflet si se intoarce mereu sa o recupereze, cu promisiunea ca „de data asta nu mai plec!”

"Mi-am dat seama ca in viata mea exista mai multe snobisme decat imi
inchipuiam eu, iar uneori este bine si sa iei masuri cand unele mofturi
par sa te acapareze tot mai mult."


MJ: Posturile tale sunt foarte lungi. Nu te temi ca lumea nu are rabdare sa citeasca?

Irina: Sunt constienta de asta si la sfarsitul fiecarui post constat ca “doamne, iar m-am lungit”. Dar, pana la urma, pe blog e la fel ca si in viata, nu stii decat de unde pleci si nici nu banuiesti unde vei ajunge. Eu asa patesc mereu, si pe blog, si in afara lui, asa ca mi-am propus sa nu mai incerc sa controlez nimic, sa las valul sa ma poarte. Asa ca mi se intampla frecvent sa pornesc de la o idee, iar la sfarsitul postului sa constat ca am deviat atat de mult incat nici sa nu-mi mai dau seama de la ce a inceput totul. Stiu ca principalul risc e plictisirea audientei, dar un post scurt nu-ti garanteaza un numar maxim de cititori, fiecare este liber sa aleaga ce si pana unde citeste. Eu am in general un numar de persoane care ma citesc constant, la bine si la greu J, la care se adauga cititorii ocazionali, care fie veni vidi pleaca, fie se intorc la posturile mele, asa lungi cum sunt ele.

MJ: Iubesti lepsele. De ce, ti se pare o modalitate de a spune in mod organizat lucruri despre tine?

Irina: Imi plac lepsele din nenumarate motive. Cum ai spus si tu, te forteaza intr-un fel sa scrii organizat despre tine sau despre diverse teme, iar mie imi prinde bine orice fel de forma de organizare pentru ca ma impiedica sa ma mai lungesc peste masura. Apoi imi plac pentru ca te fac sa constientizezi anumite lucruri la care poate nu te gandeai, si exemplul cel mai concludent in acest caz este pentru mine leapsa cu snobisme, care mi-a deschis foarte multi ochi, metaforic vorbind. Mi-am dat seama ca in viata mea exista mai multe snobisme decat imi inchipuiam eu, iar uneori este bine si sa iei masuri cand unele mofturi par sa te acapareze tot mai mult. Un alt motiv pentru care iubesc lepsele e faptul ca, desi cerinta este aceeasi, nu vor exista doua persoane care sa trateze subiectul in acelasi fel, fiecare are propria contributie. Ce mi se pare fascinant e felul in care o leapsa, gandita initial ca o forma standard de exprimare, devine ceva total original in contact cu imaginatia si personalitatea fiecaruia.


MJ: De ce faci recenzii de carti?

Irina: Pentru ca de obicei scriu despre ceea ce imi place, iar cartile se incadreaza implicit in aceasta categorie. Scriu cu mare drag despre o carte buna, dar evit sa povestesc in vreun fel subiectul pentru ca pornesc mereu de la ideea ca fiecare (potential) cititor are dreptul sa descopere singur ce se intampla si cum se termina romanul. Nu fac decat sa vorbesc despre ce sentimente mi-au trezit mie cartea, ideea ei sau stilul scriitorului, totul e cat se poate de personal. Si cea mai mare multumire sufleteasca o am cand unii cunoscuti (si necunoscuti deopotriva), care marturisesc ca de obicei nu au nici o treaba cu cititul, imi spun ca si-au cumparat o anumita carte pentru ca recenzia mea le-a starnit curiozitatea.

"Caragialismele reprezinta o analiza sociologica a diverselor tipologii
pe care le intalnesti zilnic pe strada, scrisa intr-o maniera
ironico-stiintifica, incluzand chiar si formule matematice (inventate,
cum era si de asteptat de la o persoana pur umanista)."

MJ: Ce site de recenzii iti place, urmaresti ceva in mod special?

Irina: La capitolul carti, Terorista era (si inca mai este) un punct de referinta, imi plac recenziile ei pentru ca au doza aceea de sinceritate a cititorului adevarat. Urmaresc si BookBlog, dar citesc doar despre cartile care ma intereseaza. In rest, aproape toate recenziile pe care le citesc, fie ca sunt de carte, film sau muzica, sunt de pe blogurile pe care le urmaresc in general.

MJ: Cum ti-a venit ideea Caragialismelor? Din nervi sau din amuzament?

Irina: Caragialismele sunt expresia pura a peisajului autohton, peisaj care pe mine personal nu ma enerveaza, doar ma amuza si/sau ma intristeaza, depinde de la caz la caz. De fapt, exista foarte putine lucruri care m-ar putea scoate din sarite, iar cei care ma cunosc stiu ca momentele in care ma prind pe mine cu adevarat nervoasa sunt atat de rare incat multi le considera legenda urbana. Caragialismele reprezinta o analiza sociologica a diverselor tipologii pe care le intalnesti zilnic pe strada, scrisa intr-o maniera ironico-stiintifica, incluzand chiar si formule matematice (inventate, cum era si de asteptat de la o persoana pur umanista). De mult imi tot promit ca o sa continui seria de caragialisme, pentru ca am pe lista multe personaje care tanjesc dupa afirmare, insa timpul ma cam preseaza in ultimele luni, pe motive de licenta.


MJ: Recomanda-mi trei postari de-ale tale.

Irina: Primele postari care imi vin in minte sunt Dreamboys si Dreamboys (partea a 2ª), pentru care m-am documentat intens si in care se vorbeste despre barbati ideali, insa pe deplin fictivi. Si pentru ca tot am vorbit de caragialisme, o alta postare la care tin eu mult este Cul?rul, un personaj pitoresc pe care l-am pus sub lupa si l-am puricat pana in cele mai mici detalii.


MJ: Recomanda-mi trei fete cu blog pe care le citesti.

Irina: Trei e un numar prea modest cand vine vorba de blogurile de “dudui” pe care le urmaresc eu constant. As putea incepe cu Tomata, pe care o citesc cu la fel de mult drag de vreun an incoace, precum si pe Ambasadoarea si pe cele doua Gemene vitrege.