Hot City - Cultura urbana feminina

Traiesc timpuri ciudate. Sau poate timpurile sunt ok si doar eu sunt o bizarerie. Eu si pielita mea subtire, care e uneori atat de neasteptat de groasa, zic unii. Si cu sambure pe post de inima, incredibil de mic, zic altii. Greu de zis cine are dreptate. Sa vedem faptele.­­

Ca eu sunt o femeie fara o sensibilitate speciala pentru animale care da pe alocuri in insensibilitate, nu trebuie sa mai explic. Mie imi plac oamenii de mor. Si imi vine sa le tolerez lor multe lucruri. Ma intereseaza toate fatetele lor lucitoare sau nu prea si renunt la chestii, doar sa-i am in preajma mea.

Cu animalele, mai subtire. Imi plac caii, as sta in grajd sa-i curat si sa le soptesc dulce la ureche ziulica-ntreaga. Le-as curata morcovi pe post de desert si le-as si impleti parul din coama in codite, de dragoste si dor ce simtesc. Cum insa nu pot sa-i am ca pet-uri (inca), imi vad de treaba mea.

Dar uite ca de curand animalele cu rolul de companion prin traditie, cainii. Au inceput sa rupa lantul si sa intre in viata mea in mod nemijlocit. Sa ma priveasca in fata cu ochii lor inocenti, ca de cel mai bun prieten al omului, cand de fapt incep sa devina vrajmasi de temut. Timid dar sigur, par sa paseasca tzup-tzup cu labutele din fata in spatiul meu personal. Si pe alocuri, sa-mi zadarniceasca latrand patimas planurile de activitati in general.

Asta mi se intampla abia acum pentru ca cei mai buni prieteni ai mei oameni si-au luat caini. Si uite cum alegerea lor ma face pe mine sa am responsabilitati pe masura. Si weekendurile noastre, care pana acum au mers struna, in armonie si toleranta, au inceput sa sune asa. Nu ne mai gandim unde sa mergem noi sa vedem ceva nou si sa ne gandim apoi daca in planul asta intra si cainii. Nu. Unde sa ne ducem noi cainii sa se distreze de pomina si sa putem sta si noi decent pe langa ei. Asta e prioritatea. Deci programele au inceput sa fie planificate dandaratelea.

Si apoi vine o insiruire de conditii pentru fericirea cainilor. Care, voi poate stiti, doar eu sunt insensibila, difera de la caine la caine. Si de la stapan de caine la stapan de caine. Eu ma uit cu ochii iesiti din cap cum de fapt este vorba despre ce cred stapanii ca ar vrea cainii, pentru ca, nu-i asa, nu prea avem cum sa aflam pe bune.

Dupa ce astea sunt intrunite. Stapanii de caini trebuie sa discute serios intre ei, ca intre barbati. Sa incerce sa isi imprieteneasca conditiile de fericire pentru animalele lor sau nu. Cainele meu nu suporta calatoria prelungita cu masina. Al meu se cearta cu pisicile femele nascute in zodia pestilor. Al meu cu alti caini, si in special cu cei mici, negri si creti. Al meu trebuie sa alerge liber. Al meu nu-l suporta pe al tau. Of.

Odata reusita si asta, nu mai avem de facut decat sa incercam sa vedem care sunt oamenii aia necainosi, care accepta pe prietenii buni ai omului in unitatile lor raspandite prin tara. Sunt putini, credeti-ma. Si din toata cavalcada asta poate sa reiasa ca dupa ce ai discutat, cautat, planificat, entuziasmat si pregatit, poti sa nu pleci nicaieri. Fiindca sunt atatea lucruri care pot sa mearga prost.

Vorba ceea: e destul de greu sa se inteleaga om cu om cu om cu om. D-apai 2Xom cu caine cu 1Xom cu caine si inca 1Xom fara inima (eu). Recunosc ca nu graiesc la modul general, am fost eroina acestei intamplari deunazi. De aici inversunarea.

Inteleg cand oamenii cu copii isi organizeaza timpul liber de asa natura incat sa gaseasca si activitati pentru copii. Dar copiii sunt oameni, nu animale. Si sunt nascuti de noi, deci miza e cumva normala. Dar in cazul asta nu pot sa nu ma intreb: e vremea cainilor? In detrimentul oamenilor? Si cam cata satisfactie poate sa aduca un animal unui stapan, incat el sa renunte la dorintele prietenilor, la vacante, la weekend-uri si deci in final la dorintele lui, de dragul unui caine. Sunt absurda, nu?