Hot City - Cultura urbana feminina

M-am trezit cu o neintelegere obositoare a faptului de a exista. Parca nimic din ceea ce fac nu se leaga in vreun fel. Existente disparate si fara finalitate se intretaie pentru a-mi da o personalitate neconturata.

Ma scol intr-un loc care nu ma caracterizeaza, bloc cenusiu care se tine pe picioare fiindca aseara nu a fost nici un cutremur. Imi fac o cafea din mult lapte si Jacobs instant. De la inaltime vad pe geam o piata. Doi baieti de pravalie se joaca udandu-se cu apa. Ma gandesc ca imi e mai bine decat lor, dar asta nu ma binedispune. Doua masini de politie se intalnesc si parcheaza incurcand circulatia desi ar fi avut altfel suficient loc.

Fac o mica sedinta, toti in uniforma, calcand cracanat cu o autoritate data din obisnuinta de a chinui taranii prost imbracati ce isi vand fructele pe trotuare. Un camion trece scrasnind pe langa masinuta mea la mana a doua. (Exista un fel de ura intre masinile mari si coupe-ul meu uzat. Nu stiu daca in toata viata ei de batranica joasa si argintie a avut aceasta problema, dar cu mine sigur o are – camioanele o imping de pe banda pe care e fara sa semnalizeze, troleibuzele o murdaresc zilnic cu un ulei negru si vascos, e blocata in parcare, etc). Caini ingrozitor de murdari si urati uda copacii si gardurile in timp ce oamenii trec grabiti printre gunoaie sa ajunga in camaruta intunecata in care se inchid toata ziua pentru a-si putea cumpara un salam facut din resturi.

La radio Guerilla Dobro si Craioveanu rad incontinuu de ei si de lumea inconjuratoare. Dau muzica buna si reclame ingrozitoare. In una dintre ele, o femeie enervanta cu o voce de profesoara tinerica si fara nimic de facut isi bate la cap iubitul cu intrebari stupide. Acesta ii raspunde cu un aer plictisit, egal, fara nervi, dar si fara speranta, ca si cum stie ca nu are ce face, ca nu are scapare. Vocea contine bunavointa, dispret si o mica nuanta de exasperare. Dar nu e mai stresanta decat reclama de la TV in care o ea, copil, il momeste pe un el, tot copil, sa ii dea trotineta in schimbul unui pachet de mancare. Primeste ce vrea. Se bucura. Si se gandeste ca atunci cand va fi mare va avea voie sa se plimbe cu masina lui daca ii va da mancare. Ma intelegeti, sexismele astea imi intorc stomacul pe dos.

Plec fara tragere de inima sa imi castig si eu salata cu rosii si branza feta. Inca o zi ca toate celelalte. Un laptop, multe cuvinte, putine idei si obsesive, muzica. Cred ca daca cumva, ca in filmele sfarsitului lumii m-as trezi singura, fara vreun picior de biped inteligent si capabil sa rada as face cam acelasi lucru ca si acum. Cu diferenta ca as ajunge mai repede, fara stopuri si cozi interminabile. Conversatiile se mentin la un nivel al irealului, au sau nu loc, tot una e. De fapt nu mai port nici o conversatie. Care e rostul? Nu stiu daca imi plac oamenii reali. Imi plac mult mai mult cei din carti, au mai multa substanta. Au comportamente consistente. Au mereu ceva de demonstrat. Sunt foarte teleologici. Adica exact cum nu sunt eu. Altfel nu m-as plictisi in acest hal, nu s-ar scurge clipele cu o previzibilitate de reality show.

Nici nu imi mai vine sa ma duc acasa. E atat de evident totul incat imi vine sa tip. Cred ca imi voi lua o carte, asa, cel putin pentru vreo 2 seri voi putea sa uit si voi calma tendinta de a arunca in pereti cu ce imi vine in mana. Mda, probabil ca cele mai multe drame de acum nu sunt decat plictiseala de secol 21.