Plecata in cautarea aprobarii

Autor: dana

Vreau sa fiu laudata, adulata, mouvie star, cum ar spune un coleg. Vreau ca alegerile mele sa reprezinte pentru toti ceilalti ce poate fi mai de dorit, deosebit, valoros. Sa umblu pe strada si toti cei din jur sa imi faca loc cu o privire uimita de admiratie supusa. Zeci de ochi sa umi urmareasca fiecare miscare, mii sa imi comenteze cuvintele si faptele incercand sa se ridice la inaltimea lor ametitoare. Pentru un zambet sa fie in stare sa renunte la tot, pentru o privire sa isi schimbe viata.

Cum ar fi daca toata lumea m-ar placea? Daca nu mi-ar spune nimeni niciodata in fata ‘ce prostie!’ Si, desigur, sa nu se prefaca. Ci chiar sa ma considere un fel de model, de vis pe care sa vrea sa il atinga.

Aprobarea se gaseste greu si, din pacate, pentru noi cei care nu suntem vedete, nu se gaseste o aprobare in masa, ci numai singulara si numi pentru anumite gesturi, aspecte, reusite. Dar chiar si asa nu este de aruncat. E bine sa ti se spuna ca te-ai dovedit bun chiar si numai pentru o clipa. Sa rasufli usurat ca pe asta nu ai festelit-o.

Greu insa sa te multumesti doar cu atat. Nevoia de aprobare e la fel de constanta ca si cea de bea o bere buna intr-un bar cu multa lume care se distreaza. Ma uit in jur si vad ca sunt cam toti plecati in cautarea aprobarii, asemeni mie. Ca provoaca laudele, ca vor macar pentru cateva clipe sa se simta extraordinari, ceva ce nu poate fi supus judecatii, indoielii, rasului.

Asa ca facem cu totii gestul acela de a ridica din sprancene asteptand stampila ‘aprobat’ dupa ce am povestit ce am mai facut in ultima vreme, scriem bloguri sa isi dea lumea seama cat de destepti suntem, aparem la tv ca sa ne auda de noi o tara intreaga cazuta in admiratie in timp ce mananca masa de seara.

Dar, mai ales, avem grija sa ne inconjuram de oameni care arata ca ne plac. Sa ne luam astfel portia zilnica de lipsa a indoielii asupra valorii noastre. Si daca se intampla cumva ca oamenii respectivi sa ni se para a fi ceva deosebit cu atat mai bine. Daca nu, oricum ii pastram, aprobarea fiind o planta rara care merita intretinuta.

Si fiindca niciodata nu te poti bucura de suficienta aprobare o mai facem si indirect adunand suma celor care au ceva similaritati cu noi. Asta ne indreptateste, credem noi, sa ne mai spunem inca o data cat de minunati suntem. Si asa se face ca stam impreuna cei care avem acelasi tip de umor si valori, cu cei cu care nu am argumenta prea mult pentru lucrurile care ne plac. Asa, ca si cum am alege oglinzile care nu ne dezvaluie partile mai neplacute pe care le avem.

De fapt nu vrem sa avem neaparat dreptate, ci sa ni se dea dreptate. Asta ne ajuta cu mult mai mult. Am invatat sa gandim relativ. Relativ la cine pe cine aproba. Sau dezaproba. Si cu cat mai violent cu atat mai bine, avem sanse de a gasi pe altii care nu gusta lucrul respectiv si sa formam un club propriu, al celor care au aceleasi neplaceri. Ne spunem ca daca dezaprobam un lucru inseamna ca noi suntem mai buni decat ceilalti, ca asta ne certifica valoarea. Si uite asa, navigam de la dezaprobarea dura a celorlalti la cautarea aprobarii fata de noi a celor din jur. Asta ne tine ocupati. Atat de ocupati incat cum stau lucrurile cu adevarat nu mai conteaza. Cine are timp de lucruri de pe urma carora nu ai nimic de castigat?