Hot City - Cultura urbana feminina

Dintotdeauna am crezut in planuri. Daca vrei sa faci ceva trebuie sa ai un plan. De fapt 2 pentru ca iti trebuie si unul de rezerva.

Planurile sunt bune, iti dau siguranta, e ca si cum ai avea drumul deja asfaltat, tu nu trebuie decat sa pasesti pe el. Fie ploaie fie vant tu pasesti inainte si 10 ani mai tarziu ai ajuns in Oz sau oriunde in alta parte iti doresti.

Pe la 20 de ani mi-am facut si eu un asemenea plan pe 10 ani. Si in ciuda surprizelor aparute pe drum pot spune ca am bifat cam tot ce imi propusesem. Iar ce nu am reusit sa fac pana acum, nu-i bai pentru ca mai am cativa ani la dispozitie.

Ar fi insa o problema, in 3 ani planul meu ajunge la capat, eu ma voi afla in Oz si aventura va lua sfarsit. Pentru ca problema planurilor pe 10 ani e tocmai asta, sunt doar pe 10 ani.

Si uite-ma la 27 de ani cu aproape toate casutele bifate storcandu-mi creierul sa imi gasesc ceva de facut si dupa 30 ani.

Conform planului meu la 30 de ani ar trebui sa ma aflu in concediu de maternitate. Apoi ii voi creste pe cei 2 copii ai mei, voi iesi la pensie si ma voi retrage intr-o tara calda. Si asta e tot.

Deci practic pentru mine cortina urmeaza sa se lase la 30 de ani, varsta incepand cu care nu voi mai avea dorinte, ambitii, visuri sau planuri. Iar daca la 20 de ani 30 era la un deceniu distanta, la 27 de ani 30 e dupa colt. Iar eu nu ma simt pregatita sa inchei spectacolul.

Insa nici nu am idee cu ce ar trebui sa il continui, mai ales ca cu cat ma gandesc mai mult cu atat mi se par mai ridicole toate dorintele de pana acum. Pentru ca lucrurile nu au valoare in sine, noi le-o acordam. Iar daca noi consideram ca este esential sa facem o facultate, acesta devine esentiala. Pe acelasi principiu insa absolut orice poate capata o importanta nebanuita.

Intrebarea este cum alegem sa oferim unei chestiuni importanta? Sa ma trezesc maine dimineata devreme si sa imi propun sa ajung in Tibet iar apoi sa imi petrec urmatorii 5 ani facand rost de viza? Sau sa imi zic ca eu pana nu imi fac o vila nu ma lasa? Ce sa aleg pentru a investi cu importanta?

Vedeti aici o problema. Pentru ca daca la 20 de ani parerile celor din jur conteaza atat de mult incat sa ne construim planuri in functie de ele, pe la 30 ne prindem ca de fapt nu prea ne pasa ce cred ceilalti. Nepasandu-ne nu ne simtim presati sa facem nimic. Nu vrem sa avem un job platit in mii de euro ci unul care sa ne faca fericiti, nu mai vrem vila cu piscina ci o garsoniera calduroasa si cu apa calda si tot asa.

Uite de asta dupa 25 de ani toata lumea incepe sa priveasca cu invidie inapoi. Nu pentru ca la 20 de ani eram mai fericiti, sau pentru ca aveam mai putine riduri, ci pentru ca la 20 de ani eram atat de naivi incat sa credem ca ne putem ordona viata cu un plan pe 10 ani.