Hot City - Cultura urbana feminina

Voi cum stati la capitolul memorie? O cultivati ca pe ceva deosebit de important si va mandriti cu suma cunostintelor pe care ati reusit sa le acumulati in timp? Mie mi se pare ca daca am avea o memorie foarte buna a experientelor trecute nu prea ne-am mai apuca de nimic.

Vai de noi ne-am aduce aminte de ultimile zile / luni din relatiile trecute, cand nimic bun nu ni se mai intampla, doar ne taraiam de la un loc la altul sperand sa se termine odata. Fie cu iubirea neimpartasita, fie cu plictiseala, fie cu starea de enervare ca cel cu care ne decisesem in momentul respectiv sa fim se dovedise in timp o partida nereusita. Vai de noi, daca ne-am aduce aminte senzatia de lehamite cu care ne trezeam dimineata si nu stiam cum sa il ocolim fara sa trebuiasca sa ii mai explicam ceva. Sau starea de rau fizic pe care o simteam atunci cand ne dadeam seama ca lumea noastra s-a surpat.

Daca ne-am aduce aminte totul eu tare ma tem ca nu am mai indrazni sa credem in posibilitatea unei noi iubiri. Si odata ce am avea-o, daca ne-am aduce aminte exact ce sentimente ne treceau prin vene la inceput, ne-am intrista iremediabil ca totul este asa caldut acum.

Daca ne-am aduce aminte exact cum era la 20 de ani probabil ca acum, dupa 30, nu am mai indrazni sa iesim din casa. Si de cate ori ne-am uita in oglinda am trai un soc fiindca am ajuns sa fim aceasta persoana, sa avem aceste riduri, aceste gusturi la haine, acest mod de a ne aranja parul. Daca ne-am aduce aminte exact cata indrazneala si dulceata era in gesturile noastre in copilarie probabil ca acum am plange siroaie, siroaie.

Dar nu ne mai aducem aminte. Avem doar cateva fraze care descriu lucruri pe care am avut chef sa le constientizam. Avem un adevar sarac si de aceea distorsionat. Spunem ca a fost rau, ca am suferit. Dar sunt cuvinte goale. E ca si cum am spune ca trebuie sa luam branza maine de la magazin. Fara niciun pic de implicare sufleteasca. Pentru ca nu ne aducem aminte de fapt nimic din ceea ce a fost cu adevarat important, ca si cum o alta persoana si nu noi ar fi trecut prin situatiile cu pricina.

Iar asta desi la o prima vedere poate parea ceva rau nu este chiar asa. Fiindca avem din cauza uitarii inocenta de ne a reapuca de lucruri care in trecut nu au iesit prea bine, sau ne-au durut, sau ne-au intristat. Fericiti cei saraci cu duhul, caci al lor este curajul de a incerca iar si iar. Si chiar si mai fericiti cei cu memorie selectiva, caci a lor este capacitatea de a-si aminti numai lucrurile bune si umbla prin lume ca si cum aceasta este o mare prajitura.

Iar daca memoria devine vreodata ceva bun, asta se intampla numai la varste matusalemice cand nu prea mai ai mare lucru de facut. Si atunci nu iti mai ramane decat sa iti amintesti, de obicei cu multe inflorituri, ce faceai in trecut. Daca s-a intamplat sau nu asa cum crezi si povestesti tu nu are prea mare importanta. Asa ca nici macar in acele momente memoria nu joaca un rol asa de important. Este un punct de pornire si nimic mai mult.

Voi cum stati la capitolul memorie? O cultivati ca pe ceva deosebit de important? Eu am uitat aproape totul, de la numele colegilor din liceu, pana la trasaturile barbatilor pe care i-am iubit vreodata.