Hot City - Cultura urbana feminina

Cu totii cunoastem oameni despre care ni se pare ca n-au avut niciodata probleme serioase in viata. Despre unii credem chiar ca nici probleme neserioase nu se poate sa fi avut. Culmea e ca in unele cazuri este chiar adevarat.

Unii pur si simplu nu au parte de necazuri. Intotdeauna insa aceia sunt altii, nu noi. Dar daca este sa judece cineva obiectiv, ne-ar putea imparti in cateva categorii: cei care o duc bine mult timp, si apoi sunt loviti de o mare nenorocire care trece si apoi viata buna se intoarce, cei care o duc bine mult timp si sunt loviti de o nenorocire care atrage dupa sine altele si asta nu se mai termina niciodata, cele doua cazuri invers proportionale celor prezentate mai sus si in fine, cei care toata viata se zbat intre foarte rau, rau si niste insulite de bine care sunt de n-ar mai fi.

Judecand obiectiv, desigur, fiindca fiecare isi are si fericirile, chiar daca tie ti se pare ca se zbate intr-o mizerie de nedescris, sau necazurile, chiar daca se arata a fi un invingator. Chestia este ca nici cel mai apropiat om noua nu stie cu adevarat vreodata care este viata noastra raportata la interior: suferim in capcanele unei vieti indestulate si linistite sau am atins zen-ul in mijlocul zecilor de nefericiri din care ne este formata fiecare zi?

Aici intervine puterea de disimulare a fiecaruia, nivelul de ridicol pe care crede el ca il atinge suferinta lui si inclinatiile fiecaruia. E oare corect ca noi, ca fiinte prin excelenta subiective sa avem vreodata indrazneala de a comenta nenorocirea interioara a altuia?

Pentru tine, cititorule, sa gasesti pe un blog zeci de comentarii care spun: “Otraveste cainii vagabonzi, imi****** in ei, sa moara cu spume la bot” poate sa nu insemne nimic, pe cand pentru mine, care iubesc cainii si am vazut animale zbatandu-se in chinurile otravii inseamna nopti nedormite si sincer, nefericire. Poate pentru tine nu inseamna nimic ca pasesti zilnic spre job printre stive -nu exagerez- de coji de seminte. Ca frusmusetea se demoleza si in loc creste uratenie.

Gasesti asta probabil ridicol ca motiv de nefericire. Asa cum poate eu as gasi ridicola nefericirea ta legata de faptul ca ...de faptul ca...nu stiu.

O fi ridicola si nefericirea la fel de vesnica ca tara mea e un loc fara sperante de mai bine. Nu stiu in ce ar putea consta nefericirea ta, ca sa o gasesc eu ridicola. Sa fiu atat de altfel? Incat orice nefericire mi se pare legitima, atat timp cat iti ataca cele cateva idei care sunt implantate in tine ca radacini clare ale fericirii?

Nu sunt nefericita ca nu am o casa a mea, ca nu sunt bogata, ca nu am masina, ca nu stiu sa cant la pian, ca n-am, ca nu pot... Sunt nefericita cand vad rautate, si asta, oricat ar functiona disimularea, e prea groasa ca sa mai reusesti sa o ascunzi, fiindca e o nenorocire care te ataca de peste tot. In momentele cele mai dulci, in clipele cele mai relaxate.

E suficient sa iti amintesti ca nu se termina niciodata, e de ajuns sa iti amintesti ca nu are nicio rezolvare. Tu ai nefericiri care sa nu fie egoiste? Te doare ceva care nu se refera in mod direct la tine?