Hot City - Cultura urbana feminina

Pe pamantul asta, toti oamenii mari adora copiii. Cum apare o faptura cu manute cu pernute ca de pisica si pampers plin, cum lumea cade pe spate. Lasa tot ce faceau si se concentreaza pe copilul la care incep sa se prosteasca, ditamai oamenii, cum stiu ei mai bine.

Uite, ia jucariuta asta, aseaza-te in poponet pe covoras, ia suzetuta si joaca frumusel aicisor. Nu-i voie mama, nu-i voie. Vrei putintel marut? Sau ti-e poftita de painica sau biscuitel? Vrei in bratzucul meu? Vrei nani? Vrei apita? Ai durerisoare de burticuta? Vin la mama, ingerasul meu iubitel. Si tot asa.

Copilul ii trage groaznic de par, ii trage ca si cum sunt niste haturi de cal naravas. Le smulge apoi ochelarii de pe nas si ii arunca pe jos. Dupa care cade peste ei, strambandu-i. Uite cum s-au dus minimum 5 milioane. Dar nu-i nimic, doar e copil. Un copil merita orice, chiar si ¼ dintr-o leafa medie lunara.

Dupa ce l-a jumulit pe adult de par si a stricat ochelarii, copilul il apuca pe om de nas si il strange cat poate el mai bine. Constant tare, pana acesta se inroseste si geme ca un animal ranit. Nu-i voie mama, nu-i voie. Fortat cu blandete sa dea drumul nasului tumefiat, ii infige un ultim deget in ochii si asa mici de durere.

Deci asta e cu copiii mici, de care ma tin cat de departe pot, ca sa nu patesc niciuna din chestiile de mai sus. Probabil ca mecanismele mele sunt stricate din moment ce eu nu consider ca merita sa induri orice, numai ca sa stai in preajma unor copii mici si rai. Si nici sa ma prostesc la ei nu am chef. Mai bine beau o cafea buna cu lapte, in alta camera. Mint ca e prea mic copilul si mi-e frica sa nu-i fac ceva gresit. Trec drept neindemanatica, dar reusesc sa ma pun la adapost. 

Mie frica cea mai mare mi-o produc insa copiii putin mai mari. De care e aproape imposibil sa te aperi fara sa fii considerat un monstru care trebuie exilat pe alta planeta, din motive de lipsa de inima. Eu nu stiu sa ma joc cum trebuie cu un copil.

Nu izbutesc sa ma pitigai cum trebuie la el, sa-l intreb ce a invatat azi interesant la scoala si de cine-i place lui mai mult si mai mult dintre personajele de desene animate. Nici nu-mi iese, dar trebuie sa recunosc ca nici nu prea ma distreaza interactiunea si nici macar nu ma intereseaza ce face el la scoala.
Si atunci am incercat sa aplic aceeasi strategie de mai sus. M-am purtat mereu rece cu acesti copii mai maricei, ca oricum se gasesc mereu adulti dornici sa li se bage in suflet, cuget si simtire. Si uite cum am dat chix.

Copii mai mari sunt déjà niste mici adulti si se pare ca sunt si ei exasperati de oamenii mari care nu-i lasa in pace si vor socializare cu forta. Si, surpriza! Ii tenteaza mai tare comportamentul meu retras. Si dandu-i cu mana deoparte pe adultii ceilalti, vin la mine si ma iau de mana si vor sa-mi arate camera lor. Sigur ca-mi vine sa zic nu.

Dar societatea nu permite ca eu sa refuz un copil care ma vrea. Si atunci trebuie sa ma las dusa pe mocheta cu superman sau sa cotrobai aparent fericita in casuta lui Barbie. Si sa ma uit la ultimele desene si sa desenez si eu si sa exclam ce misto! la fiecare jucarie pe care mi-o arata. Si pentru ca probabil nu mimez destul de bine, copiii imi arata mereu absolut toate jucariile lor, chiar si pe alea cu care nu s-au mai jucat de multa vreme. Doar-doar m-or da gata.

Acum intelegi de ce ma stanjeneste cumplit petrecerea timpului cu niste copii ai altora, necunoscuti. Si de ce mi-e frica mereu sa merg in vizita in casele care contin copii. Pentru ca ori ajung trasa de par, ori incep sa inteleg cum functioneaza cele 32 de exemplare Pink Poney. Si eu de fapt as vrea doar sa discut despre barbati.