Hot City - Cultura urbana feminina

Prin anul doi de facultate, cand nu mai aveam job si deci zero posibilitati de a locui cu chirie in frumoasa capitala, providenta mi-a intins o mana de ajutor sub o forma dubioasa, asa cum obisnuieste de fapt mai mereu.

Un verisor mostenise o casuta prin periferiile Bucurestiului, un loc in care te-ai fi putut crede cu adevarat la tara daca randul de blocuri de pe “bulevard” nu ar fi fost vizibil.

Si cum micuta casa fara baie, cu fantana si gradina nu reprezenta nimic in ochii rudei, in afara de un viitor teren de vanzare, iat-o pe Lorena cum se instaleaza cu arme si bagaje in cele doua camere curate si luminoase, cu dusumele de lemn si pat urias, din stejar.

Asa a inceput pentru mine perioada care mi-a anihilat pe veci visurile de marire financiara, fiindca extazul pe care l-am trait in anul petrecut acolo a fost rezultatul unui total abandon al confortului “modern”, al nevoilor create de mass media si in general, al impresiilor despre ceea ce este “neaparat necesar”.

Nu aveam telefon fix, mobilul era neplatit de luni bune, nu aveam apa curenta si nici baie. Pentru o perioada buna de timp nu am avut nici curent electric. Astfel incat vietuiam la adapostul unei lampi cu gaz. Casa avea lipita de ea o magazie in care puteai gasi practic tot ce ai fi avut nevoie pentru a supravietui. Desi in bucataria superba, cu ferestra larga si usa cu geam care dadea in curtea din spate cea mereu insorita aveam un aragaz cu butelie, nu aveam bani de butelie. Astfel incat cazanul cu carbuni era prietenul meu cel mai bun atunci cand imi cumparam carne de mici si faceam gratar in spatele casei. Tot in magazine se gasea gaz pentru lampi, sute de lumanari obisnuite, de biserica, pe care le lipeam cu ceara pe o dala mare de ciment pe care o instalasem in mijlocul casei si care parea astfel un candelabru din vechime, coborat la sol pentru intretinere.

Greu de imaginat cat de fericita eram fara nicio informatie din afara. Aveam un casetofon si o groaza de casete pe care le ascultam atunci cand am reusit sa platesc curentul, insa nu ascultam radio si evident nu aveam televizor. Lumea de dincolo se scurgea repede repede pe cand eu supravietuiam linistita pe un limb ce continea casa mea, straduta, magazinul din colt si piata.

Zilele imi treceau in soare de dimineata pana seara. Scoteam apa din put si ma spalam in bucataria mica, apoi umpleam o copaie uriasa de lemn cu apa, o puneam la incalzit in spatele curtii iar pe la 12 aveam pregatita o baie fiebinte. Apa era dulce, alunecoasa si lipsita de clor, aruncam in ea petale de trandafiri si felii din gutuile gasite in ferestre, luam o carte din biblioteca pe care am fost surprinsa s-o gasesc in casa acelor oameni sarmani si zaceam in bucatarie, cu usa deschisa spre soare, pana se racea apa. Uneori imi puneam costumul de baie si stateam in copaie chiar in curte, bagand din cand in cand mainile in gramada de corcoduse cu care pomisorul credincios ma intampina dimineata.

Cu banii trimisi de ai mei imi luam in fiecare zi altceva de mancare, fiindca nu aveam frigider. Niciodata nu am fost mai frumoasa decat atunci, cand am descoperit ca uleiul de masline, desi scump, dureaza mult si e hranitor, poate fi folosit ca si crema de fata si masca de par si e delicios mancat cu paine si lamaie. Imparteam cutii de pateu cu o pisica din vecini care ma vizita din cand in cand, imi faceam salate din rosii si branza cumparate din piata si gratare din carnea de mici scoasa la oferta aproape de data expirarii.

Niciodata n-am mai putut recupera fericirea aceea profunda, linistea cu care am scris o carte si in care am invatat mai mult decat in patru ani de facultate. Niciodata o masa nu m-a mai bucurat atat de mult si nicio baie in cada cu hidromasaj, umpluta cu uleiuri parfumate nu s-a comparat cu acea copaie a mea de lemn incalzita la soare.

Nu exista lux mai mare decat acela de a fi sarac, atunci cand esti impacat cu aceasta situatie si ii poti savura linistea. Cred ca lipsa raspunderilor fortate e cheia fericirii noastre, si pana in ziua de azi incerc sa recuperez din fiinta de atunci cautand sa posed cat mai putine lucruri si sa imi fac bucuriile cat mai simple.

Haideti, ambitiosilor, aruncati cu pietre in casuta mea, veti fi surprinsi cat de bine rezista.