Hot City - Cultura urbana feminina

Aveam primul meu job in presa scrisa, scriam la un ziar sponsorizat de Universitatea  Bucuresti atunci cand m-am intalnit cu Julio Cortazar. De fapt, nu ne-am intalnit, eu l-am gasit si l-am imprumutat pentru totdeauna. Cel de la care il rapisem a inteles sau nu, important e ca a acceptat si Castigatorii au ramas la mine pana in ziua de azi. Iar relatia mea cu Cortazar fiind atat de speciala, in mod sigur nu-l voi lasa vreodata la indemana altui pradator.

Deci prima carte a lui Cortazar pe care am citit-o a fost Castigatorii, romanul care reia tema “corabia nebunilor”. Mai citisem un roman plecat de la aceasta premisa,  chiar asa se si numea, de Katherine Anne Porter, imi placuse ideea insa nu ma convinsese. Abordarea lui Cortazar insa m-a facut insa pentru prima oara sa inteleg acest motiv, la fel cum mi-a lamurit spre exemplu folosirea timpului sacru si a celui profan, chestie care imi ramasese oarecum neclara prin prisma lui Eliade.

Calitatea de a folosi joaca cu timpul, planurile spatiale si cele ale ratiunii in favoarea lor este dealtfel caracteristica mai tuturor scriitorilor sud-americani pe care i-am studiat mai tarziu. Aceeasi lejeritate de a crea universuri inchise, guvernate de legi nascute in interiorul lor se regaseste si la Marquez, care isi seteaza insa limite geografice mai generoase si permite interventii exterioare, pe care, ce-i drept, respectivele universuri le asimileaza. Cu Borges, Cortazar a fost comparat de suficiente ori ca sa o mai fac si eu acum, asta vine insa in sprijinul afirmatiei mele.

De ce, daca am studiat literatura sud-americana si mai ales am avut un acces special la dedesubturile literaturii lui Marquez preferinta mea s-a oprit la Cortazar? Ar fi greu de spus, am insa cateva repere. In primul rand, Cortzar atrage prin calitatea cinematografica a textelor. In ciuda profunzimii mesajului si a starilor suprapuse si imens de numeroase pe care le contine fiecare scena, sunt foarte “redabile”din punct de vedere cinematografic, adica pot fi puse in scena si interpretate. Ca e greu sa fi regizor pe textul lui Cortazar si actor in lumea lui e neindoielnic, totusi nu e imposibil si au dovedit-o Michelangelo Antonioni (regizor) si Vanessa Redgrave (in rolul principal) in Blow-up.

Multe dintre nuvelele lui Cortazar urmaresc logica halucinatiilor si obsesiilor. Temele centrale sunt solitudinea, cautarea identitatii, realitatea ascunsa sub aparentele vietii de zi cu zi a oamenilor obisnuiti si frustrarea existentiala. Nu o data te impiedici in opera lui de influente simboliste si suprarealiste, tributare educatiei literare francofone.

Impresia asupra cititorului este foarte puternica, si poti simti cu usurinta cum dimensiunile universal acceptate isi modifica structura in jurul tau. Citind de exemplu Autostrada din Sud, o istorie a unui grup de oameni prinsi in trafic, al caror univers devine deodata marginit de situatie si care se dezvolta urmand noi planuri, nu te poti impiedica sa aplici inconstient senzatia in propria existenta. Nu mai gandesti in termeni de “sute de kilometri”. Nu mai gandesti in termeni temporali. Pur si simplu gandirea se intinde doar pe centimetri inainte, totul devine analizat sub o lupa uriasa si devine mai concret pe masura ce aspecte invizibile din cauza imaginii prea largi in mod obisnuit devin evidente.

Cortazar a spus odata ca “…lumea reprezinta o problema rezolvata eronat daca nu contine undeva, in diversitatea ei, intalnirea fiecarui lucru cu toate celelate. Daca nu pot fi conectate prin calitatile lor intrinsece, faci ce face oricine privind la stele: inventezi constelatii, liniile ce leaga stele solitare”.

Inventia revine dealtfel obsesiv in intreaga opera a lui Cortazar. Este numele pe care el il da fenomenului creeri a ceva nou prin rearanjarea relatiilor care compun ceva vechi. Aplicabilitatea foarte versatila a acestui process generativ merge de la planul intelectual la cel fizic, de la emotional la spiritual, si chiar de la artistic la social. Un exemplu este eroul principal al celui mai cunoscut roman al lui Cortazar, Sotron (Rayuela), care anunta in unul dintre posibilele inceputuri ale romanului ca “…intr-o perioada in care ne indreptam spre dezamagire prin ecuatii infailibile si masinarii al conformismului […] adevarul nostru posibil trebuie sa fie inventia.” Imi cer scuze celor care au citit cartea intr-o traducere adecvata, cea de fata imi apartine.

Am spus “unul dintre posibilele inceputuri ale cartii”, pentru ca ma refer la cartea al carei inceput, sfarsit, si fir al evenimentelor depind aproape in intregime de cititor, un pariu al lui Cortzar prin care demonstraza practic ratiunea universurilor sale generate. Asta e cam tot ce pot spune despre carte. Ori atat, ori puteti sa va inscrieti la un curs intreg despre Rayuela, la Universitatea din Michigan. :-D

Nevoia de a reduce lucrurile la natura lor, indepartand contingentele si identitatea lor locala este bineinteles un deziderat filozofic, cu toate acestea poate fi realizat fara a avea constiinta acestui fapt. E admirabil sa recurgi la filozofie pentru a ajunge la o concluzie, cu toate acestea, pentru un retorician de exemplu, care nu e tributar precum filozoful pozitiei ci mai degraba ocaziei, nimic textual nu va fi vreodata demonstrativ, si nimic metodic prea elocvent. In sensul acesta, in universurile lui Cortazar ceea ce este metodic si demonstrativ devine cenzorial, iar el abate atentia cititorului de la fapte indreptand-o spre procese.

Totul in opera lui, fie vorba despre povesti de dragoste, armonii, un simplu drum la magazin, implica miscare constanta, iar lucrurile in miscare pot fi doar zarite, niciodata cuprinse in totalitate, la fel cum nu pot fi cuprinse in totalitate identitatile noastre.

Romanul Castigatorii, despre un grup de oameni prinsi pe o “Corabie a nebunilor”  foloseste exact aceasta tehnica a labirintului, format din intrezariri care se completeaza in forma unei spirale fara directie si sfarsit. Intelegerea operei lui necesita intelegerea acestui simplu fapt de viata, ridicolul incercarii de a inchista in formule conventionale orice, in patetica noastra incercare de a nu o lua razna incercand sa urmarim “logic” directii nesfarsite.

“Un adevarat scriitor” spunea Cortazar “este cel care isi intinde arcul, lanseaza sageata si apoi pleaca sa bea cu prietenii. Sageata va zbura prin aer si va lovi sau nu o tinta, dupa caz, dar doar imbecilii vor incerca sa ii modifice cursul.”

Acest articol face parte din calatoria noastra virtuala prin America Latina.