In sfarsit mi-e frica de criza

Autor: Nadia_B

Pana acum criza economica a fost, pentru mine si pentru altii cat de cat norocosi, ca o inmormantare a cuiva care nu ti-a fost prea apropiat, cu care n-ai baut nici macar o bere cot la cot si a carui moarte, in general, nu-ti lasa cine stie ce gol in suflet.

Sigur, orice moarte e un lucru trist, asa ca si cei norocosi au fost nevoiti sa-si puna un strai mai cernit, sa-si ia o figura solemna si sa vorbeasca in soapta. Dar, atata timp cat aveai un job intr-un loc care nu statea sa se prabuseasca, un ban-doi sa pleci in concediu si in general o situatie rezonabila de om din clasa mijlocie, parca nu era dracul atat de negru.

La inceput mi s-a parut si mie albastra situatia, dar daca am vazut c-a trecut un an, ba au trecut chiar doi si nici eu, nici altcineva din jurul meu n-am ajuns sa cantam Barca pe valuri la acordeon in tramvaiul 41, am crezut ca am inselat criza si ca noi o sa putem trai si fara economia decedata, mortii cu mortii, vii cu vii, ce atata jelanie.

De ceva vreme incoace vad insa ca omul care a murit e chiar un prieten de suflet al tuturor, daca nu de-a dreptul o ruda de gradul I, si il vom jeli cu totii, smulgandu-ne parul din cap. Ba, mai rau decat atat, cum deschid televizorul, aflu ca a mai fost omorat de cateva ori si chiar se scuipa pe mormantul lui in fiecare zi prin noi masuri guvernamentale simpatice.

Carevasazica mi s-a facut, in sfarsit, frica. Si am inceput sa ma gandesc: eu cum ma apar de aceste evenimente ingrozitoare? Trebuie sa strang cureaua, mi-am zis. M-am hotarat ca in loc sa imi cumpar, in fiecare zi, in timpul orelor de lucru, ceva de mancare, sa imi iau de-acasa un pachetel cu sandviciuri si un mar, exact ca atunci cand eram scolarita. O femeie in toata firea carand un pachetel cu sandviciuri dupa ea- un pas mic pentru om, un pas mare in fata crizei.

Apoi am renuntat, cu regret, la dorinta de a aduce acasa un pisoi. Ah, cat imi doream un pisoi pufos! Dar nu, orice forma de viata necesita alimentatie, trebuie dusa la doctor, e aproape ca un membru al familiei in plus de hranit. Deci sacrificam si asta pe altarul crizei economice.

Dupa ce mi-am mai planuit inca vreo doua-trei sacrificii marete, cum ar fi sa nu-mi cumpar o rochie noua si sa ies mai rar in oras, m-a lovit crudul adevar: nu iau catusi de putin dezastrul in serios. In timp ce in jurul meu oamenii se gandesc cum sa se mute laolalta cat mai multi in acelasi ungher ca sa cheltuiasca mai putin la iarna, eu imi imaginez ca asa o sa ma salvez? Chiar, cum o sa ma salvez?

Si abia acum s-a trezit frica cea adevarata. Ce-o sa ne facem cu totii, daca lucrurile stau intr-adevar asa de rau? Eu nici macar nu stiu sa cant la acordeon, si nici vreo poezie pe care as putea s-o recit in transportul in comun. Dar nici asta nu mai conteaza, din moment ce vom fi cu totii saraci. Din moment ce s-au intunecat la fata chiar si oamenii cei mai glumeti din jurul meu- incep sa cred ca de data asta e pe bune. Ah, mi-e frica.

Voua va e frica? Daca nu, tineti cont ca cititi aceste randuri in ultima zi in care TVA-ul e inca nouasprezece la suta.