Hot City - Cultura urbana feminina

Prima mea amintire despre teama de ace e asa de veche, incat as putea sa ii aplic un efect de “film grain” si sa zic ca am gasit-o intr-o arhiva. Eram foarte mica si gasisem prin casa un ac cu gamalie cu care incercam sa dau o fata omuletilor mei din plastilina. ­
Iar bunica imi spunea ingrijorata ca s-au auzit cazuri despre oameni care s-au asezat sau au calcat pe un ac si acesta le-a intrat prin vene si a ajuns la inima.­

 Eram prea mica ca sa-mi dau seama de imposibilitatea situatiei asa ca am dat acul inapoi, tematoare, acum insa ma intreb daca nu am putea inventa povesti mai bune pentru copii, astfel incat ei sa nu ne mai dispretuiasca lipsa de inspiratie atunci cand cresc. Nu mi-a fost insa cu adevarat frica, fiindca faceam mereu analize si ma obisnuisem cu ideea acelor.

La doctor insa, vedeam cum copii mai mari decat mine plangeau cand era vorba sa li se ia sange, desi nu era vreo injectie, sa spui ca iti patrunde in organism o substanta a carei absorbtie doare. Plangeau pur si simplu fiindca le era frica de ace. Mai tarziu, la scoala, am vazut aceeasi panica cand a trebuit san e facem grupa sanguina, si cel mai fun era ca baietii erau cei mai panicati. Pur si simplu se albeau la fata si sopteau: mi-e frica de ace. Mie nu-mi era.

Cand am fost sa imi fac tatuajele, sala de asteptare gemea de fete si baieti care se incurajau care mai de care. Eu incercam sa ii sfatuiesc ca nu e cazul sa isi faca un tatuaj daca sunt nehotarati si in nici un caz la indemnul prietenilor. Mi s-a explicat ca nu e cazul, ca ei doresc de mult sa isi faca tatuajele, stiu exact care sunt acestea si nu e prima oara cand vin acolo: le era insa frica de ace. Mai ales cand au auzit explicatia ca pentru a umple portiuni mai mari de culoare se folosesc 32 de ace simultan, au plecat in grup, lansandu-ma singura. Asa ca nimeni nu a auzit linistea in care am suportat tatuajul pe partea interioara a bratului, nimeni.

Am cunoscut un domn care lucra la fortele speciale. Fusese impuscat de doua ori si, inainte sa lucreze acolo, fusese injunghiat chiar in poarta mea, intr-o bataie de strada. Aces om, care vorbea cu nonsalanta de sus-pomenitele rani, era ingrozit de posibilitatea de a se infinge un ac in el si marturisea ca in spital, cea mai mare ororare nu fusese operatia prin care ii indepartasera gloantele din cutia toracica ci injectiile. Durerea injectiilor nici n-o simtea, se ingrozea insa cand vedea acul apropiindu-se de bratul lui.

Am fost zilele astea la acupunctura si sa imi fac un tatuaj semipermanent al sprancenelor (desi nu sunt pitzi, pur si simplu am niste lipsuri prin sprancene). La acupunctura, niste doamne se foiau pe scaun, terorizate. Nu venisera le sedinta propriu-zisa, ci doar la un fel de consultatie. Ce le oripila era perspective ca vor fi anuntate: “Da doamnelor, ceea ce aveti dvs. se poate rezolva prin acupunctura, poftiti maine, la 11”. Ce sa te faci atunci? Se si vedeau intinse, cu o gramada de ace infipte in ele, cosmar total. In treacat fie spus, acupunctura mi se pare total nedureroasa, dar ce sa faci, sunt ace!!

 La salonul de infrumusetare, cofezele ma priveau cu groaza in timp ce ma invarteam pe acolo cu anestezicul pe sprancene. Am fost intrebata daca sunt sigura ca vreau sa fac asta, daca nu e cale de intoarcere, daca nu m-am gandit totusi sa le vopsesc doar negre si alte diverse solutii. Scopul acestor incercari era doar sa ma tina departe de ac! Acul care urma sa imi fie infipt undeva in apropierea ochilor. Pe cuvant daca nu mai aveau putin si lesinau acolo, lasand permanentul batranelelor in paragina.

Eu nu am lesinat, nici nu am tipat. Chiar si doamna Mihaela care executa operatiunea nu inceta sa ma intrebe dacanu mi-e frica, daca sunt bine. Mi-am si imaginat diverse paciente zburand isterizate de pe masa la primul contact cu acul, scancind sau urland de-a dreptul de frica.

 Si eu, ca un ghiocel rasarit in Antarctica, ma intreb: cum doamne iarta-ma poate sa iti fie frica de un AC?