Hot City - Cultura urbana feminina

De cate ori ziceam in copilarie “dar las’ ca ma fac mare si le arat eu lor”, bunica-mea imi lesina cate una si-mi zicea ca razbunarea e arma prostului. Atat de des am auzit-o incat era cat pe-aci s-o cred. Nu sunt foarte sigura de ce ma pregateau astfel pentru viitor: ori fiindca in acele vremuri cea mai sigura inaintare era cu capul plecat, ori fiindca recunosteau in mine semnele unei firi vindicative, pe care cautau sa o innabuse.

Orice ar fi fost, cert este ca aceasta constructie careia i-au fost dedicate atatea palme si repetitii ale proverbului m-a tinut pana la prima razbunare pe care zeii, generosi, au comis-o in numele meu. De la acel success incoace, cerul a fost limita. Nu a actiunilor mele de razbunare, ci a placerii aproape mistice de a auzi dulcele scartait al rotii care se intoarce.



Primul si cel mai elocvent exemplu este legat de infatisarea mea. Cu totii stim ca in adolescenta suntem in formare, iar o splendoare de Lolita la 15 ani poate deveni o cazatura trista chiar inainte de 25. Astfel de frumuseti am avut in juru-mi aproape in dusmanie pe cand cresteam, eu insami neputand sa ma numar printre ele. 

Pentru ca ma cresteau bunicii si eram sclava celor trei mese sanatoase pe zi, greutatea mea nu era aceeasi cu a divelor care tineau cura de slabire inca din gimnaziu. Rau insa era ca am suferit intotdeauna de un psoriazis care s-a manifestat cel mai urat in adolescenta, instigat fiind de hormonii care aveau sa devina mai tarziu aliatii mei in quest-ul de “femme fatale”. Si infruntam rasetele isterice ale divelor. Cele in care zacea rautate pura imi radeau in fata si imi vorbeau cu prostia din care isi extrag si in ziua de azi cugetarile. Altele, “generoase” imi dadeau sfaturi despre cum sa ma aranjez incat “sa pot macar iesi pe strada.”

Apoi, nu aveam note chiar atat de mari. Fiindca, de inteles, lipseam des si nici nu aveam chef sa fiu in competitie cu ele, deja candidate prin situatia financiara la facultati din afara. Si timpul a trecut asa, navigand prin viata am invatat sa imi vad de ea, si pe la 21 de ani, dupa ce a trecut destul timp in care n-am mai stiut nimic de ele, a inceput placutul scratait care mi-a devenit atat de drag in zilele noastre.



Primul sunet care mi-a provocat aceasta placere a  fost cel al vietii ei private a uneia dintre ele, care o recomada aproape ca prostituata. A doua oara am tresarit de placere intalnindu-ma cu cea mai diva dintre dive la un concert. Masiva, cu solduri de hipopotam si parul rarit, arata la 23 de ani ca o femeie uzata de 45. Am sarutat in gand poza bunicii mele care nu m-a lasat sa tin cura de slabire la 14 ani ca sa nu-mi distrug organismul si am mers mai departe. 

Mai departe au fost celelate. Batranicioase, purtand bijuterii grele si coafuri perfecte pentru a nu fi confundate cu femeile de serviciu. Grase. Proaste, cu o conversatie care nu a evoluat de la cea oricum palida pe care o aveau la scoala. Mentinute pe linia de plutire de acel prim impuls pe care il dadusera parintii. Necunoscute si comune. Corporatiste, casatorite cu barbati carora le cunosteam amantele. 

Si roata scartaie inainte si pentru baietii care radeau de ranile mele si mai tarziu pierdeau sapatamani intregi ca sa faca rost de numarul meu de telefon. Cu profesorii care m-au numit proasta si au avut umilinta de a fi obligati sa urmeze cursuri tinute de mine. Cu sefii care m-au torturat si apoi imi scriau din strainatate ca nu se descurca asa de bine si daca nu stiu cumva despre un job opening acolo unde lucrez. Cu cei care au zis ca scriu prost si sunt acum nevoiti sa ma citeze.



Bunica-mea poate e suparata acolo sus, dar nu cred. Cred ca a vrut sa ma invete sa nu-mi pierd timpul pretios cu razbunarile. Si nici n-o fac, nimeni n-ar trebui s-o faca. La ce bun, cand zeii de-acolo de sus sunt atat de generosi si mult mai priceputi in ale intorsului rotii?