Hot City - Cultura urbana feminina

Patriotismul meu s-a facut tandari intr-o zi de miercuri. Suntem pe la pranz. Este si foarte cald. Ma mir enorm de ce incep sa simt. Mi se ridica parul cu aspect de pufi fini de pe ceafa. Fac pete pe decolteul abundent. Mi se suie tot sangele in cap. Dau sa fac implozie si sa mor.

Am dispretuit mereu pe tacute, afisand un zambet de salon, pe cei ce-mi spuneau ca vor sa plece de aici cu orice pret. Mi se parea ca daca esti om bun si iscusit, imposibil sa nu-ti gasesti un rost multumitor in Romania. Am crezut in secret ca numai nemultumitii din fire fara lecuire si ahtiatii dupa capatuire financiara pot sa simta cu atata indaratnicie dorinta de a evada. Iar glumita cu "Romania, ce tara frumoasa, pacat ca-i locuita" imi facea de-a dreptul rau.

Mi s-a mai intamplat mie sa vin ghiftuita de placere de la ski din Austria. Si sa ma oftic ca in Bucuresti nu gasesc oameni politicosi si imbracati cu gust. Sau sa ma uit din reflex dupa carnati proaspeti sfaraind frumos langa un Dom Sf. Stefan. Dar mi-a trecut repede. Am mai patit eu sa ma intorc de la Verona. Si in loc de Piazza del Erbe unde am pofta sa beau numaidecat cafea. Sa dau doar peste indelung rascolitul si spre nimic bun strapunsul centru al metropolei mele. Si sa ma bosumflu. Dar am uitat curand.

Acum insa e altfel. Nu am fost injectata cu niciun stimul care sa ma intarate. Nemultumirea mi s-a ridicat din strafundul fiintei mele mici pitici. Si a atins cote de avarie. Apoi s-a declansat cod galben de furtuna. Instalat pe durata nedeterminata si nemijlocit la mine in cap.

Oriunde ma uit vad si eu acum. Inteleg ce-mi tot aratau furiosii cu clabuci la gura, de mai-mai sa-mi scoata ochii. Atunci eram oarba. Acum uite cati oameni scalambi si rai. Ce de manunchiuri de fire si borduri smulse ca dintii dintr-o gura hada.

Bucurestiul meu e facut din termopane albe asortate cu inox, geamuri fumurii-oglinda si acoperisuri albastre. Decoratiunile lui sunt fatade de cazinouri. Ce sclipesc de beculete si figurine ranjite a castig pe strada principala din urbe.

La rastimpuri se itesc in cale chioscuri cu merdenele uleioase si fara branza inauntru. Oferite cu greata de femei trupese care au inghitit nu una, ci o seama de lamai. Traficul e sinistru, cainii ma alearga si toata lumea se grabeste ingrozitor. Spre ce, nu prea stiu. Tara asta este intr-o goana continua spre nimic. Ne smulgem unii altora nasturii de la haine, ne tragem la gioale si facem over time cat incape.

Ai zice ca ne indreptam catre ceva maret. Altfel nu s-ar justifica atata pasiune si lupta dreapta. Am tot asteptat. Am pus mana streasina la ochi. Pentru ca nu vad nicio luminita si tunelul e plecat gone fishing, eu ma revolt.

Nu cer mult. Doar un loc unde sa ma dau zilnic nu bicicleta. Niste masute la soare unde sa beau cafea. Niste parcuri in plus. Niste incrancenare in minus. Decent, cred eu. Dar sper sa-mi treaca toate astea. In fond eu iubesc tara mea. Chiar daca ea nu ma iubeste mereu inapoi. Cum ar fi normal intr-o relatie.

sursa poza: metropotam.ro