Hot City - Cultura urbana feminina

Daca mai demult scriam un articol despre dulcea senzatie de a te simti razbunat peste ani, azi am realizat ca exista si o senzatie aproape antagonica.

Spun aproape pentru ca nu vorbesc de cea pe care o simti cand vezi ca cei care ti-au facut rau infloresc si se bucura de succes. E vorba despre o senzatie apropiata de regret, pe care o simti cand vezi ca oamenii care ti-au displacut atat si care si-au folosit maruntele lor puteri pentru a te necaji sunt niste fantome.

Am intalnit recent, ca un facut, mai multe astfel de fantome din trecutul meu. Si am realizat ca ceea ce avea proportii de urias grotesc si rau pe cand aveai 15-20 de ani este un pitic amarat si schilod vazut cu ochii de la treizeci. In aceasta categorie intra fosti profesori care, avand catalogul in mana, erau mai puternici decat daca ar fi avut o sabie.

Dupa zece ani, acelasi om, vazut la coada la supermarket cum scoate cu mainile tremurande banii si isi verifica de trei ori cumparaturile si apoi pleaca maruntel spre casa, e cu totul altceva.

E batranul pe care-l ajuti sa treaca strada, e omul acela pe care il vezi in metrou si zici: Saracul, ce viata de cacao are. Oamenii gri, amarati, cu rate, cu intretinere de platit, cu copii care le fac necazuri, cu inundatii la subsol si gauri in acoperis. Oameni care sufera de prostata, ceea ce ii face iritabili, sau au dureri groaznice de stomac de la o suferinta care le provoca halena aceea ingrozitoare cu care iti suierau in fata: “Ai trei, vii la toamna!”.

In asta se transforma uriasii cotropitori. Stiu ca nu sunt prima care a avut revelatia asta. Suntem pusi sa citim Domnul Vucea de Barbu Stefanescu Delavrancea inca de cand suntem la scoala, ca sa ne dam seama ca in spatele monstrului se ascunde un om, fie el bun sau rau. Nu de bun sau rau este vorba aici, ci de demn de mila. Demn de intelegere. Macar posibil candidat la intelegere si empatie.

Cred ca cea mai mare greseala pe care o facem fata de dusmanii nostri este ca ii dezumanizam. E de inteles insa, pentru ca avem nevoie de asta pentru a-i putea uri, pentru a-i putea lovi. Un dusman cu a carui cauza empatizezi nu face doi bani ca principiu. Dar uite ca daca trec anii mai creste si iarba pe vechiul camp de lupta.

Si-atunci ajungi sa-i vezi exact ca pe ceea ce sunt, si sa te afli in postura Dumnezeului-martor al lui Karel Capek: “Daca eu stiu tot adevarul, atunci cum as putea judeca?”.