Hot City - Cultura urbana feminina

Nu stiu exact din ce motiv, nu am cerut niciodata sfaturi. Bine, poate in maruntisuri intrebam ici si colo: ce sa fac? Dar cand a fost vorba de hotarari, de dileme si probleme, nu am cerut sfatul nimanui. Pe de o parte este o chestie sanatoasa, fiindca nu poti invinui pe altul daca gresesti. Si gresesti, mai toate hotararile pe care le luam sunt gresite. Fiindca viata nu-i facuta sa castigi:).­

­Nu am cerut sfaturi si nici nu m-am deschis decat o singura data suta la suta in fata cuiva. Mi s-a parut intotdeauna foarte rusinos. Maruntaiele noastre fizice sunt un lucru foarte scarbos, si la fel sunt si cele ale fintei interioare. Kilometri de panglica mizerabila, tarata prin esecuri, greutati, frici, ganduri urate si amintiri hidoase.

Am facut-o insa odata, si mi-am dat seama imediat ca nu-i o idee buna. Ca poti fi inteles gresit, sau deloc, sau doamne fereste poti chiar fi inteles si ramai singur, sau ti se pune vreo eticheta, mai stiu eu ce. Si toate astea fara sa vorbim de de vreo dezvaluire a unui trecut criminal, ci de simple povesti despre constructia ta interioara. Ei bine, n-am avut confidenti si nici sfatuitori, nici in familie.

Astfel sunt nevoita sa imi asum toate esecurile, fara sa ma pot scalda in confortabilul: “tu mi-ai spus, tu m-ai pus, eu poate faceam diferit”. E un refugiu de care mi-e aproape scarba. Sigur ca era cat pe aci sa o iau razna in ceea ce priveste imixtiunea in hotararile mele. Mi se parea ca simplul fapt ca cineva si-ar da cu parerea m-ar putea influenta hotarator.

Asta inseamna intr-un fel sa alegi singuratatea. Sa stii ca inauntrul tau nu poate patrunde niciodata nimeni, si normal ca esti singur: tocmai acolo inauntru se afla cu adevarat persoana ta. Si dupa singurul esec, mi-a fost frica sa mai incerc vreodata. Oamenii sunt pentru noi un rezultat al propriilor proiectii, iar eu am ales persoana respectiva print-ro prisma sentimentala: ratiunea mi-ar fi spus ca nu are constructia necesara pentru a intelege. De acceptat acceptam multe, dar intelegerea este undeva intr-o clasa mult mai inalta la care cel mai ades ni se pare doar ca am aderat.

Treaba este ca am imbatranit. Si ieri, din greseala, am deschis gura si nu stiu cum s-au pravalit din ea, unele peste altele, rostogolite ca intr-o apa umflata, tot felul de cuvinte despre gandurile mele. Despre frica mea de mine, despre defectele mele si ce rau imi fac ele. Si cred ca pe langa ele au picat si cateva lacrimi de rusinea de a fi atat de expusa.

Stiti pozele acelea care se mai gasesc in casele de la tara, unde un inger vegheaza asupra unor copii care trec pozul peste o apa involburata? Poza este la fel de kitsch ca si comparatia, dar nici kitsch-ul asta nu exista degeaba. Asa s-a intamplat. Ingerul a intins mana si a spus cateva cuvinte, doar cateva. Din care se vedea ca a ascultat, ca a inteles, ca a lasat la o parte legatura dintre noi si propriile frici si din gura lui a iesit simplu, scurt si plin de caldura sfatul cel bun.

M-a lovit in plin. Pentru ca gandesc repede, foarte repede si ramificat iar in mintea mea s-au extins milioane de posibilitati si turnuri pe care viata mea le-ar fi avut daca as fi cerut si ascultat sfatul cel bun de la omul asta caruia ii seman si care m-a crescut. Si nu am stiut daca sa plang sau sa rad. In spiritul sfatului am zambit insa tot drumul spre casa: chiar ca mai bine mai tarziu decat niciodata.