Hot City - Cultura urbana feminina

Exista o serie de oamenii printre noi care se singularizeaza printr-o unica trasatura de caracter, se considera aproape perfecti. Desi stiu ca in esenta sunt ca noi, imperfectii, oamenii aproape perfecti sunt constienti ca sper deosebire de restul ei macar se straduiesc sa fie perfecti.

Prima calitate a oamenilor aproape perfecti este faptul ca nu prea gresesc, iar cand o fac e rar de tot. Nu pentru ca ar fi mai buni decat noi celalti ci pentru ca au o teribila groaza de greseli. Drept urmare se verifica des, se cenzureaza in permanenta si chiar daca de multe ori sunt la granita catastrofei, rareori o trec.

Dar si cand o fac, mama Doamne in ce hal pot sa o dea in bara. Cel putin asa vad ei lucrurile. Sunt convinsi ca impactul greselii lor a fost inregistrat de Institutul Roman de Seismologie Aplicata si a fost lansat vreun cod oranj si incepute pregatirile pentru folosirea adaposturilor subterane. Ba chiar se raporteaza vreo 2 nasteri premature datorate socului. Ati priceput voi.

In ochii lor orice mica eroare e o catastrofa de proportii mondiale. Dupa ce isi revin din socul propriilor greseli, ar vrea sa repare cumva dezastrul. Dar cum? Desi ar tot vrea sa isi ceara scuze, sa isi dea 2 palme si sa urle mea culpa – nu pot.

Pentru ca oamenii aproape perfecti sunt mandri si li se pare penibil un dialog de genul: "Vai, scuze pentru catastrofa - Da, nu-i nimic se mai intampla. Un cutremur nu a omorat pe nimeni". Ba da, a omorat, constiinta superioritatii omului aproape perfect.

Si pentru ca nu isi pot cere scuze ca niste oameni normali si imperfecti precum restul, perfectii se multumesc sa stranga vinovatie in ei. Cat mai multa. Asteptand un prilej sa o varse pe victima catastrofei. Daca victima ii cunoaste si a mai trecut printr-un alt dezastru, va sti ce are de facut pentru a ii face sa ma simt mai bine (da stiu, si cand gresesc tot ei sufera, lumea se invarte in jurul lor).

Deci victima experimentata nu are decat o solutie la dispozitie ca sa ii salveze: sa le ceara ceva. Cu cat e o chestiune mai complicata, care in conditii normale probabil ca ar fi ezitat sa o accepte, cu atat perfectul se va simti eliberat de povara vinovatiei.

Asta e momentul in care putem sa ii cerem bani cu imprumut, sa ii ducem la filme horror sau comedii americane si sa ii propunem o vacanta in Antarctica, pe banii lor. Nu vor zice nu. Ba chiar ne vor fi recunoscatori ca ii lasam sa repare tot dezastrul.

Deci atentie, cum o dau in bara oamenii aproape perfecti, cum e momentul sa le cerem ceva. Pentru binele lor evident.