Bahrain

Autor: marie jeanne

Bahrainezii din Manama (oras aflat pe tarmul marii), isi petrec weekenduri-le de iarna in corturi, in desert. Abia asteapta sa se faca mai frig (25 de grade), ca sa se mute cu panza-n bete in pustie, cat mai departe de orice copac sau sursa de apa, si sa faca ce face si romnul cand iese la padure: gratare. Asta a fost singurul meu soc cultural la contactul cu acea parte a lumii.

Nu vestimentatia alb-negru, singura care diferentia barbatii de femei, acoperiti din cap pana in picioare, nu moscheile, nu peisajul, nu limba, nimic! Zeci de corturi intinse in desert, la o distanta sigura de oras, cu copii zbantuindu-se, oale de supa fierband, atarnate de doua cracane deasupra focului, barbatii intinsi pe perne, la o narghilea, si femeile chicotind in grupulete langa foc…De neinteles pentru europeanul care fuge la caldura, la apa, la verdeata….Sa te refugiezi in desert, un peisaj arid, fara relief, o intindere de pamant uscat si nisip aspru care iti zgarie ochii…

Mai tarziu cand ma aflam in desertul splendid care inconjoara Dubaiul, cu dunele lui inalte de nisip fin in care vantul deseneaza alte dune in miniatura, am simtit un pic din sufletul de beduin care ii mana pe acesti oameni inapoi la cel mai neprietenos leagan al civilizatiei, nimicul…. Ma gandesc un pic la o parte din stramosii mei din Umm Quais…Mi-i imaginez in alb, acoperiti din cap pana in picioare, strabatand kilometri intregi pe jos, migrand de la o oaza la alta ( mi-i imaginez saraci, fara camila, fara copii, avand mereu dupa ei panza cortului si o oala mare…).

In jurul meu si dincolo de excursionistii de desert, Manama isi vedea de viata: femei care aratau exact la fel strabateau soukul, femei care aratau exact ca vanzatoarea se amestecau printre ele. Toate isi zambeau, nimeni nu se simtea atat de intrus ca mine. Ma stanjeneau mai ales momentele in care unele femei mi se adresau in araba. Ma surprindea privindu-ma in oglinda si observand asemanarile, dar acestea dispareau dupa o clipa. Mai rau ma simteam printre americanii care misunau prin hotel. Odata o femeie dein Louisiana se speriase de o soparla pe perete, hotelul era oricum plin de soparle si sobolani de desert care ajungeau pana acolo: erau inofensivi, doar noaptea ieseau si faceau prapad in pasta de dinti, mi-i si imaginam intorcandu-se la familiile lor cu zambetul alb, orbitor.

Am incercat sa strabat soukul cu valul pe cap, mi se parea minunata o lume in care poti trai ascuns, la vedere.La intarea in souk, chiar langa piata de aur si perle, o femeie cersea. Acoperita din cap pana in picioare cu material negru, tras peste fata si peste mana intinsa. De ce este acoperita, am intrebat-o pe colega mea de acolo, fiindca stim ca femeile din Manama nu isi acopereau fata.. Ca sa nu se vada cine este, mi s-a spus, ii este rusine. Mi s-a parut absolute minunata aceasta latura de anonimt e care o ofera o practica altminteri pur anacronica.

Treceam cu nepasare pe langa palatul care il adapostea pe rege, regele care dadea cu atata generozitate cate o casa tinerilor casatoriti, dar care pleca capul in fata salbaticilor sauditi pentru picaturile cele negre. Intr-o tara care traia pe un ocean negru, prea saraca pentru a-l exploata, prea saraca pentru a-l rafina, dar incercandintr-un a sa transforme plajele in tren construibil (reclaiming), construind insule artificiale si monumente ale perlei. Am vazut monumental perlei, dar am cautat zadarnic monumentul pescuitorului de perle, orbit si cu arterele crapate de presiunea apei. Monumentul lui nu se gasea nici macar in cimitir. Daca Manama ma apasa, fiindca simteam la un moment dat ca e prea mic, ca e o lume ermetica si exclusiva, desi toata lumea e atat de prietenoasa, ma refugiam la Copacul Vietii, simbolul national al Bahrainului Un copac banal in aparenta, care creste insa in mijlocul deserului fara sa aiba vreo sursa de apa subterana, absolut nimic. Un miracol, lasat la dispozitia tuturor. Ma urcam in el si citeam.

Cand ma saturam si de asta, plecam in expeditie prin satele de pe langa Manama, unde oamenii sunt saraci dar niciodata atat de saraci incat sa nu aiba aer conditionat. Cam la fel cum la noi fiecare coliba are termopane. Oamenii cultivau salata si alte verdeturi pe cte un petec de pamant, femeile imi dadeau voie in casa de rugaciune si-mi dadeau un pahar cu apa.

Am plecat foarte obosita de la Manama, dupa ce am vazut si podul care leaga Bahrainul de Arabia Saudita. Familiile saudite il rup literalmente la sfarsit de saptamana, cand vin in Bahrain pentru tot ce nu au acasa: femeile pot umbla fara val pe fata, exista cinematografe, baruri, restaurante deschise non stop, o distractie pe care o gusta cu timiditatea unor oameni care stau pe aur dar sunt tinuti in scurt de cativa barbosi fanatici.