Hot City - Cultura urbana feminina

Optimista din fire (cine ar fi crezut?) am considerat intotdeauna ca avem o tara sigura. Noua nu ne cad avioane pe centrele financiare si nici nu ne explodeaza pietele, elevii de pe la noi considera inca imbatarea in timpul orelor o forma suprema de protest… Eminamente agricoli, inca folosim ca instrumente de impartire a dreptatii personale topoarele si furcile. Cum traiesc intr-o metropola ma gandesc ca acest aspect nu are cum sa ma priveasca, pentru ca printre blocuri sunt mai greu de procurat.

Vorbim aici de lucruri serioase, nu de faptul ca te mai fura unul altul. Romanii imi par a fi mai putin agresivi decat altii. Nu neaparat ca le-as atribui cine stie ce civilizare care sa le fi inhibat instinctele atavice, ci mai degraba imi par un pic blazati si plictisiti. Eh, da, cumva mioritici. La modul ca e mai bine sa canti o doina decat sa te implici cat de cat in ceea ce se intampla cu tine. Hm… ce greseala de observatie.

Asa se intampla atunci cand te obisnuiesti cu situatia – o vezi astazi, o vezi maine, incepe sa ti se para ceva normal, ba chiar sa ai si niste mici fiori de mandrie de cat de in regula este totul. Si dupa cum am fost crescuti ne uitam in curtea vecina si ne mai spunem si cat de ingrozitor de rau este la ei. Asta pana cand cineva iti arata un alt mod de a interpreta. Iar de cand mi s-a intamplat sa imi deschida cineva ochii am ajuns si eu la concluzia ca nu e totul chiar sigur in jur.

Despre ce este vorba. O cunostinta, barbat, mai in varsta, a facut o calatorie intr-o metropola europeana. La intoarcere mi-a spus ca l-a socat cat de sigur e totul pe acolo. Si anume cum? il intreb curioasa de criteriul folosit pentru apreciere. Am fazut femei singure noaptea pe strada care mergeau foarte linistite, vine raspunsul neasteptat. Si aici vezi femei noaptea singure pe strada, imi mentin eu pozitia de aparator al orasului meu de domiciliu. Da, dar te-ai uitat la atitudinea lor? Merg cu capul in pamant, rapid, cu umerii stransi, ca si cum am fi in razboi si au incalcat interdictia de a sta in casa.

Ii dau dreptate. Aici o femeie singura pe strada noaptea e considerat ceva anormal. De fapt sunt atat de putine incat toata lumea se simte nevoita sa le adreseze cateva vorbe, de salut, de compasiune. Banuiesti ca trebuie sa li se fi intamplat cine stie ce nenorocire sau ca au un prieten cam nesimtit care refuza sa le ia de acasa… ma rog, cam toate explicatiile care iti trec prin cap se invart in jurul parerii ca e ceva in neregula cu persoana respectiva, ca altfel era ori acasa, ori insotita.

Daca chiar este periculos sa te plimbi singur noaptea pe strazile din centru (la stradutele intunecate de cartier nu ma refer, ca acelea si-au creat un oarecare renume de violenta) nu as baga mana in foc - pana la urma mai sunt lumini, mai trece unul altul, bulevardele sunt destul de largi incat sa ocolesti din timp tot ceea ce iti pare dubios, si anume orice silueta care se iveste din fata. Dar neplacut cu siguranta este. Automat si fara ca macar sa iti dai seama devii tensionat, privirea se opreste in trotuar ca nu cumva sa provoace sau sa para o invitatie la dialog, umerii se lasa in jos, tot corpul are tendinta de a se subtia spre disparitie, pasii au o cadenta de maraton… in rest, totul e cat se poate de sigur.