Hot City - Cultura urbana feminina

Sa stii sa oferi este o mare arta. Dar am o prietena care a reusit ceva si mai tare. Sa dezvolte o arta din a NU oferi. Si face asta cu foarte multa gratie, ca si cum face o favoare uriasa.

Ea ne cheama la ea acasa, seara, la masa. Recunoasteti si voi ca traim timpuri trepidante, cand lumea nu prea te mai invita la masa la ea acasa. Deci o asemenea invitatie ridica asteptari nesperate. Pupilele se deschid cu interes, iar papilele se dilata a pofta. Intotdeauna e mai interesant cand mananci la altul acasa. E asa, ca atunci cand esti mic si primeste un de kinder cu surprize, din care poate sa iasa orice jucarie pe care n-o ai in colectie.

Intru in casa si constat ca nu miroase inca a nimic. Deci cuptoriul, de unde stiu ca vin cele mai interesante lucruri la o masa, nu ascunde inca bucate alese. Nu-i nimic, putem sa asteptam la o bautura. Insa nici pe masa nu e vreun semn, cum ca urmeaza sa se intample ceva interesant. Asteptam jumatate de ora. Nu sunt numai eu cu ochii iesiti din orbite. Mai sunt si alti oameni morti de foame, veniti direct de la serviciu. Radem nervos, facem grimase, ne foim pe scaun, scancim pe ascuns.

In sfarsit, dupa multe glume si discutii menite probabil sa ne faca sa uitam motivul principal, pe masa isi face aparitia o fata de masa frumoasa. Gazda aseaza mandra si gratioasa si niste servetele, sare si piper si farfurii. Din public se aude un horcait. Unul dintre invitati a lesinat si a cazut cu capul de calorifer. Victima e sprijinita in fuga de spatar. Si apoi ne uitam iarasi toti cu ochi luciosi de pofta catre usa. Un rau delicat de saliva mi se prelinge din colt de gura direct pe pulover.

Gazda lipseste, cine stie ce bunatati o sa aduca pe tavi de argint, intr-un minut. Si intra, intr-adevar, cu aerul ca are bratele ocupate cu un purcel la portap, cu 2 castronele miiici, miiiici de tot, cu maxi-mix, grisine asortate. Dezamagirea e crunta. Dar si foamea oribila, asa ca apuc repede cu ochii cat cepele niste pestisori cu susan si niste biscuiti fara gust, pe care i-am detestat toata viata mea. Ii indes in gura marita cat o pestera. Si sunt recunoscatoare.

Gazda se intoarce purtand o carafa mare cu apa. Ce bine, ne era sete la toti. Se citeste asta clar in ochii nostri de pesti rapitori care vad o broscuta inotand fara grija. Si are pitit la spate, ca pe o surpriza de prêt, un pahar cu gura larga, plin cu morcovi cruzi. Mana cange se facu, morcovii dispar intr-o clipita. Vreo 2 oaspeti n-au prins, ce vrei, selectia speciilor, animalele slabe sa piara. Asa ca se morcovesc. Ne uitam cu ochi mici si rai unii la altii. Si mai bem niste apa.

Apare un castronas mic cu ketchup. Ma izbeste o senzatie noua, necunoscuta: iubirea de ketchup. Imi vine sa-mi moi degetele pe furis si sa ma ling. Am o revelatie: nu o sa mai las sa treaca nici o zi din viata mea fara ketchup. Unde mi-a fost capul? Dar stai, sfaraie ceva pe foc. Si gazda apare cu un bol plin cu paste. Le poarta mandra nevoie mare, ca si cum in castronul cu pricina sunt toate aromele universului, in mii de culori.

Pastele au doar un pic de sos pe ele si arata tare transparent. Sosul nu ajunge pentru toata cantitatea. Dar parca te mai uiti? Primim fiecare cu gratie din mana gazdei cate o farfurie mica, cu un continut greu de definit. Ne repezim lupi flamanzi, maraind la pastele inodore incolore. Si le sugem dintr-o sorbire.
Plec beata, cu mintile duse de multumire. Si abia astep sa ma intorc la ea, cand m-o chema. O sa sun prima la usa.