Hot City - Cultura urbana feminina

Una din replicile cliseistice clasice pe care le tot aud in filme in situatii de despartire e: "Imi pare rau, dar relatia asta nu duce nicaieri”. E varianta ceva mai dura si aproape la fel de folosita a lui “Nu esti tu de vina, eu sunt, dar hai sa ramanem totusi prieteni”. Ba uneori, daca scenaristul voia sa arate ca e un adevarat guru al cliseelor, le putea folosi in combinatie.

Nu stiu daca se iau oamenii dupa filme sau filmele dupa oameni, dar aud asta tot mai des si in viata reala. Aflu ca X nu se indura sa se desparta de Y cu care se cam plictiseste, pentru ca relatia lor se indreapta unde trebuie, sau ca Z il lasa cu suspine pe W, chiar daca moare dupa el, pentru ca relatia lor nu ducea nicaieri, sau ca A cauta cu disperare o relatie care s-o duca undeva, spre deosebire de cele pe care le-a avut pana acum. Ba, fir-ar sa fie, m-am trezit si eu despicand firul in patru cu cineva daca relatia noastra duce undeva si oftand amandoi din rarunchi.

M-am intrebat mereu ce vrea sa insemne asta de fapt. Este cumva o relatie ca o calatorie cu trenul, si daca se opreste de prea multe ori in drum, cum fac garniturile CFR in drum spre mare, sanatos e sa te dai jos si sa faci autostopul? Si mai ales, care-i gara de destinatie, unde ar trebui sa te lase relatia respectiva dupa ce s-a terminat calatoria?

Stiu, raspunsul clasic ar fi “casatorie si copii”. Bun, si cand le ai si pe astea, putem spune ca relatia si-a atins apogeul si de aici incolo va sta pe loc? Atunci e destul de trist cazul celor care se casatoresc tineri si fac copii repede- or sa petreaca dupa aceea o groaza de vreme in aceeasi gara. Dar chiar daca nu ai ajuns acolo devreme mi se pare o perspectiva cam deprimanta sa iti spui, odata ce-ai ajuns, ca s-a incheiat calatoria si altceva mai mult nu poti astepta de la viata si de la dragoste.

In plus, refuz sa cred ca mariajul si copiii sunt un scop in sine, ca altminteri am fi ramas cu totii la sistemul mult mai comod al casatoriilor aranjate. Din contra, zic eu, e contraindicat sa pornesti la drum cu ele in minte- poate daca ai plecat cu cine trebuie si calatoria e frumoasa, o sa apara ocazia pentru ele fara sa ti-o notezi in planul cincinal. Si tot nu ne-am lamurit ce destinatie e indicat sa-ti stabilesti inainte sa te sui in tren.  Serios acum, o fi asa de rau sa te sui doar pentru ca-ti place calatoria, fara sa stii exact unde ajungi? 

Ce vreau sa spun e ca, desi in filme cliseul e folosit drept scuza ca sa scapi de un partener care nu te face fericit, m-am plictisit sa aud scuze formulate asemanator in situatii in care oamenii refuza cu incapatanare sa fie fericiti. Si nu se duc dupa cine le spune inima ca e “iubirea vietii lor” pentru ca li se pare ca asta n-ar putea duce nicaieri. Sau nu renunta la ceva care ii seaca la inima doar pentru ca in aparenta corespunde descrierii pe care societatea o face unei relatii care duce undeva.

Nu stiu, poate sunt eu prea tanara, sau prea lipsita de simtul responsabilitatii, sau prea visator-romanticoasa. Poate mai incolo o sa ma loveasca si pe mine damblaua planului cincinal si a relatiilor cu destinatie fixa. Dar zau ca nu inteleg ce rost are sa iti amarasti prezentul de dragul unei viitoare stabilitati iluzorii- care oricum n-are sanse de izbanda din moment ce tu incepi prin a-ti sacrifica multumirea. Pana la urma, dupa aceeasi logica, ar trebui sa ne petrecem toata viata strangand bani pentru propria inmormantare, ca doar aceea e destinatia finala a calatoriei tuturor.

Oare toata lumea in afara de mine incepe relatiile stiind exact unde vor sa ajunga cu ele?