Hot City - Cultura urbana feminina

Am invatat inca de la gradinita, in cadrul unui curs optional pentru copii precoce, ca atunci cand vreau sa termin o relatie de dragoste trebuie sa inchid usa cu zdrang.

Strategia asta mi-a fost intarita, de-a lungul timpului de catre diriginti. Ei au fost ajutati de tot felul de rubedenii, vecini de bloc, sefii pe care i-am avut de-a lungul timpului si angajatii de la cofetariile situate in cartierele in care am locuit. Toata lumea cu care am avut vreodata de-a face in mod intens este de parere ca n-are rost sa lasi lucrurile netransate, pentru ca asta inseamna boala lunga moarte sigura.

Cu principiul asta mi-a fost tare bine in viata, mai ales in prima parte, cand nu stiam care este calea cea mai buna cu de la mine putere. Asa am reusit sa trec prin cateva logodne care ar fi sfarsit in casnicii de dat la Discovery Channel si Animal Planet. Asa am reusit sa ies si din casnicia care m-a facut adultul care sunt azi. M-am incordat, am tras o incruntatura si am latrat: de azi inainte, noi doi nu mai avem nicio treaba impreuna.

Numai ca din ce avansezi prin padurea de mangrove a relatiilor, din aia capeti idei si ideologii noi, care te conduc la modalitati creative de rezolvare a problemelor inimii de om. Si inima de om este acest castel intortochiat si cu teribile unghere. Cert e ca am petrecut mult timp cu cineva care lasa usile deschise, toate, din principiu si m-am molipsit de bolesnita asta, altfel destul de ademenitoare.

Si acum sunt de nerecunoscut. Ies tiptil din relatii, fara sa trantesc demonstrativ nicio usa. Cand e sa dispar de tot din campul visual, ma intorc brusc si mai arunc o privire languroasa, insotita de o scurta fluturare din mana si un val de energie pe care il arunc pe interlocutor. Comportamentul asta vrea sa spuna ca eu nu prea am chef sa fac asta si chiar nu sunt convinsa ca e bine, desi ti-am zis initial ca sunt.

In felul asta simplu, las usa intredeschisa. Orice comunicator, chiar daca are foarte slabe abilitati de comunicare interpersonala, intelege ca ceva nu e gata. Ca la un moment dat, poate nici chiar asa indepartat, putem sa mai discutam despre problemele noastre si sa le transformam intr-o veselie de solutii, chiar daca pe termen scurt.

Eu nici macar nu trebuie sa mai fac ceva suplimentar. Pot sa sed acasa linistita, sa crosetez un pulover cu gat, si sa astept. Mugurul indoielii, pe care am avut grija sa-l plantez la despartire, va germina in barbat. Cand acesta se va trezi intr-o dimineata cu un copac in suflet, plin de fruze si flori si pasari care isi fac cuib in el, o sa ma caute inspaimantat si negresit.

Deci din inchizatoarea de usi cu zavoarele grele, spre a nu mai fi deschise niciodata, m-am transformat in femeia care are usi de hartie japoneza, cu yale stricate. Usile sunt date de perete si uite ca se poate dormi si asa, fara probleme. Uneori, in noptile cu luna plina si telefon care se incapataneaza sa taca, e confortabil sa stii ca in oras exista cateva usi de urgenta potential deschise, in loc de tot atatea cazemate in care nu poti intra. Chiar daca nu alegi sa te strecori inapoi, pe vreuna din ele, e bine sa stii ca ai putea.

Tehnica usilor deschise seamana pe undeva cu un dulap tixit de lucruri dar din care nu ai ce sa alegi cand vrei sa te imbraci frumos. Sunt lucruri vechi, colectionate cu evlavie de-a lungul anilor, care nu te mai reprezinta. Dar pe undeva, faptul ca ai dulapul plin te face sa te simti in siguranta. Asa si cu lasarea usilor intredeschise. Ele sed aliniate acolo, pentru a fi sau a nu fi deschise la anaghie. Asta e intrebarea.