Hot City - Cultura urbana feminina

Ca si cand n-as fi un om in carne si oase, care isi roade unghiile asteptand sa te hotarasti.  Ca si cum in loc de asta as fi un fel de produs nou-lansat cu care te imbie fetele in fuste scurte la supermarket. Sa zicem, o prajitura. Tu poti sa gusti putin si sa vezi daca-ti place. Nu te las doar cu o inghititura si apoi sa pun piciorul in prag. Nu-ti spun: pentru mai mult, trebuie sa cumperi! Sa oferi la schimb un angajament, afectiune, ceva!

In nici un caz. Esti indreptatit sa mai iei o mostra, iti ofer chiar eu. Poti sa ma consumi de tot, fara sa fie nevoie sa decizi daca sunt sau nu ce vrei. Ba chiar nu te impiedica nimeni sa spui ca Nu cand n-a mai ramas nimic.

Pana la urma, ce alta treaba aveam decat sa astept? A trecut multa vreme, dar tu ai avut la dispozitie tot timpul din lume sa te hotarasti. Asemenea decizii nu se iau cu una-cu doua. Apoi te-ai hotarat: n-ai nimic de oferit, cel putin nu mie. Esti handicapat emotional. Ah, ce tragic, aproape iti dau lacrimile cand spui asta, cat ai fi vrut sa fii altfel! Dar nu esti. La asemenea declaratie, orice femeie normala s-ar fi descurajat. Nu si eu. Eu mai astept.

Stiu ca-i imposibil sa te vindeci de handicap. Dar nu la fel de imposibil cum ar fi, de exemplu, sa te vindeci de sindromul Down, sau eu sa calatoresc in timp si sa-mi cunosc propria strabunica. Practic, cat suntem amandoi vii si pe aceeasi planeta, se poate intampla orice. De fapt, si de pe alta planeta te-ai putea intoarce, daca a existat o nava cu care sa pleci, nu?

Asteptarea ramane plantata cu radacini de baobab - la suprafata abia daca se vede un fir de iarba nesuparator. Si imi vad de treaba mea, de alti oameni mai hotarati, iti vorbesc ca unei cunostinte vechi, pentru care nu mai am afectiune, nici prea mult timp si nici chef, doar ramasite de amabilitate. Ma prefac ca asteptarea nici macar nu mai e acolo, am si uitat cum era cand ma obliga sa-mi bat capul cu tine si deciziile tale.

Totusi e acolo. Nu o bag in seama, cam cum as evita sa-mi pipai cu limba un dinte cariat, dar stiu ca a ramas. Pentru ca daca n-ar exista firul de asteptare infipt in creierii mei, as putea sa te tratez, in sfarsit, asa cum meriti, dupa atata emotie stupida agatata de fiecare cuvant al tau. Tu m-ai intreba, asa intr-o doara, cum faci de obicei, ce mai e nou. Iar eu te-as trimite definitiv si irevocabil de unde ai venit. Stii tu. Da, ar fi si maica-ta in propozitie.