Hot City - Cultura urbana feminina

Inima este facuta probabil din martipan si vine de obicei in culoarea roz bonbon. Asa sper sa fie a mea. Asa ma gandesc ca este si a lui. Recunosc faptul ca este un cadou frumos pentru cineva care iti place tare.

Cu sufletul insa, este alta treaba. El este insusi esenta, e tot ce am mai bun, e proiectul la care am lucrat in toti anii astia si nu trebuie dat nimanui, nici macar cu imprumut. Sufletul este facut sa ramana in corpul care il gazduieste si hraneste.

Si totusi, pare ca inima nu e de ajuns pentru amanti. Toata lumea ofera si cere suflete in orice intreprindere amoroasa, ca si cum e ceva normal. Umbla zvonul ca abia asta e o dovada suprema a dragostei si daca nu exista schimb de suflete, relatia nu e serioasa, ci doar un concubinaj superficial.

Cum ma indragostesc, cum se pune problema relocarii sufletului. Nici nu stiu care situatie imi displace mai tare. Sa daruiesc eu sufletul meu si sa raman de caruta, fara identitate proprie si fara un punct fix la care sa ma intorc sau invers. Sa mi se dea sufletul celuilalt, cu care nu gasesc niciodata ce sa fac. Ma incurca si ma jeneaza si ma pune in situatii imposibile, pana ajung la exasperare.

Cred ca cel mai putin sexy din lume este sa imi dau sufletul. El este suma convingerilor, activitatilor, ideilor intime, valorilor, obiceiurilor, dorintelor si altele asemenea, pe care le-am construit in timp. El ma reprezinta mai bine decat o pot face eu in cuvinte potrivite si ma defineste ca persoana.

Problema este ca atunci cand intalnesc o persoana mai puternica decat mine (se poate asta? hihi), il scot singura din piept si i-l dau agatat de un fir de matase. Din combinatia de personalitati, se intampla ca el sa o infranga pe-a mea. Si face asta fara lupta sau vreo zarva. Cred ca nici macar nu-si propune. Pur si simplu eu inteleg ca el e mai puternic si incep sa ma supun.

Uite, sufletul meu ia-l tu, chicotesc eu binedispusa. Eu ma descurc si fara, pot sa bajbai prin viata fara sa ma folosesc de el neaparat, daca te am pe tine alaturi. Renunt neoficial la prieteni, aleg activitatile pe care el le-ar valida, merg la masa la parintii lui din convingere si imi schimb stilul de imbracat. El nu suporta culoarea rosu, deci sa o scoatem din uz completamente. Cine are nevoie de rosu, oricum, cand exista pe lume negru, care merge la orice.

Si partenerul asta care imi merita sufletul il ia si incearca sa se acomodeze cu el. Cu el si cu mine in noua varianta, de persoana care nu mai are prea multe lucruri originale de oferit dar este gata sa il serveasca cu credinta. Dar cine are nevoie sa fie servit banuiesc ca o sa caute o servitoare eficienta, nu o iubita.

Si uite cum eu am facut sacrificiul suprem, mi-am dat sufletul, si el nu apreciaza. Ba chiar este neplacut impresionat de faptul ca m-am schimbat asa repede, de bunavoie, si nu mai am viata mea individuala, cea pentru care m-a placut. Of. Cine sa-i mai inteleaga pe barbati? Credeam ca barbatilor le plac femeile fragile si dependente dar uite ca nu. Le plac si lor cele cu suflet.

Si nici varianta in care eu primesc un suflet nu e mult mai fericita. Cand iubesc, nu vreau sa capat inca un suflet pe langa al meu, cu care am déjà destula treaba. Vreau sa vad cum sufletul pereche ramane integru si se pastreaza integral in fata mea, chiar daca ma iubeste. Sufletul e rau la gust si provoaca miscari antiperistaltice celui ce-l inghite. Sa-l tinem cu noi, orice-ar fi, zic. Mai ales ca inima e suficient de sexy.