Hot City - Cultura urbana feminina

Am observat ca, in primele 10 zile de la despartire, suferinta e imensa. Poti sa pui mana pe ea, atat e de palpabila, ca un animal salbatic care insista sa fie tinut numai in brate si iti respira in gura zi si noapte, cand toti ceilalti oameni dorm.

Culmea e ca si atunci cand decid chiar eu sa rup o relatie care nu ma mai multumeste sufar destul de profund. Mi-e groaznic de neplacut sa duc la groapa, fara fanfara si cai mascati, o dragoste care promitea sa se tina batoasa pana la capat. Si asta dupa ce am investit mult in ea, m-am veselit in sinea mea si am rasuflat usurata ca in sfarsit lucrurile au intrat pe un fagas sentimental onorabil.

Dupa ce am sperat ca am inchis capitolul asta in mod onorabil cu 7 lacate si ca acum pot sa ma relaxez, mi se intampla asta: despartirea. Imi incurca tare socotelile faptul ca am aratat atat de convinsa in public, catre toata lumea, ca asta e dragostea pe care o asteptam. Ce chin pe mine ca trebuie sa admit, tot in public, ca mi s-a parut si ca am dat chix.

Ce simt eu cand ma despart nu e neaparat legat de el, de barbatul de care m-am despartit. Daca scobesc bine in senzatii, dau peste altceva, peste niste reziduri mult mai toxice. Cand ma despart, sunt mai degraba suparata pe mine si pe esecul meu, care imi pulseaza in corp non-stop. Despartirea mea e o fractura deschisa de care nu are nimeni chef sa aiba grija, sa o oblojeasca.

Insa mai ales atunci cand el a ales sa intrerupa relatia, la inceput sufar ca un caine. Sigur, parte din drama este vine din faptul ca altcineva a pus capat relatiei. Chiar daca lucrurile nu mai mergeau bine de ceva vreme, orgoliul meu doar cu greu inghite asemenea hapuri sinistre venite de la vreun barbat. Ce daca nici eu nu mai cred in cuplul cu pricina?

Ideea ca cineva nu mai are nevoie de mine e ceva cu care doar cu greu se poate trai. E mai rea decat lipsa iubitului in sine si mai teribila decat reorganizarea emotionala.

Cand se intampla asta, increderea in mine e jalnica si zace ciufulita la pamant. La fel se intampla si cu speranta de mai bine in viitor. Ma simt ca o soseta desperecheata, obligata sa-si vada totusi de viata ei ca si cum totul e ok si poate functiona foarte bine si in formatie de 1. Imi pare rau si dupa barbatul cu pricina dar cele mai mari ganduri negre le am in legatura cu mine.

Daca nu mai sunt suficient de toleranta si maleabila incat sa pot functiona intr-o relatie? Daca am devenit suficient de cinica incat sa gasesc nod in papura oricarui barbat, pe motiv ca este iepurasul care nu are basca? Daca avea dreptate autorul ala francez, care imi place mie atat de mult, cand zicea ca femeile care au iubit prea mult nu mai au cum sa deschida ochi romantici noi asupra unei noi relatii in care sa simta tot ce trebuie?

Astea si multe alte ganduri nelinistitoare imi trec prin cap si ma consuma la fiecare sfarsit de relatie, fie ea si mai lipsita de dragoste si importanta. Deci atunci cand ma despart, cel mai tare ma chinuie demonii mei interni. Fostul iubit poate doar sa puna o cireasa pe tortul nesigurantei si nelinistii mele.