Hot City - Cultura urbana feminina

Mare lucru sa fii singur...dar singur, singur. Singur in felul ala in care nici prin subconstient nu-ti trece sa lasi oareceva suflet sa se atinga in treacat de-al tau, singur, blocand dincolo de nivelul fizic orice contact, si conversand cu mare gija ca nu cumva sa scape fluide ale mintii sau sufletului in orificiile primitoare ale celorlalti.  

Si cum ceilalti sunt femeile, iar ele nu vor niciodata sa fie singure, e o batalie crancena din care tot eu ies sifonat, eu, cu singuratatea mea cu tot. Mai intalnesc cateodata o singuratate feminina, ca a mea, si-atunci am mare grija sa fug, sa fug cat mai repede si mai departe, caci nu sunt ochi care sa vada mai adanc in singuratate decat cei ai omului singur.  

Calitatea de a putea duce singuratatea e un apanaj al barbatului si nu ma reconforteaza deloc. Macar de-as suferi fiindca n-o vreau, cum ar face o femeie, si tot m-ar aduce mai mult in randul oamenilor, pe cand asa ma vad amenintat sa devin luceafar, fara sa am cine stie ce alte calitati care sa ma duca acolo.  

Sa fiu o lumina rece pentru femeile din viata mea, un licurici prins o clipa, o stea catre care sa nazuiasca, o lumina la capatul tunelului, un neon palpaind intr-o toaleta de restaurant, o reclama luminoasa care se stinge la ora 24, atat pot.

Si-atunci ma gandesc la cine am fost, cat de foarte om am putut fi atunci cand am iubit, incat ma sperii ca o piatra care-si aminteste ca a fost candva vulcan imbratisat de mare.  

Suntem singuri fara dragoste, singuri ca piatra, singuri ca lumina fara nimic de luminat, singuri ca zeii, dar fara putere. Sa suferi iubind, da, asta e suferinta. Restul? O stearpa incercare de a trece prin viata hranind monstri precum orgoliul, mandria si vanitatea, atat ramane, atat.