Hot City - Cultura urbana feminina

Sunt unii care au rezolvat de mult problema sinceritatii: e de dorit, dar sunt cazuri in care mai bine e sa te abtii sa spui chiar tot ce iti trece prin cap. Ei sunt oamenii potriviti ca structura sufleteasca vietii sociale pe care o ducem. Ei sunt cei care pot ajunge sa se priveasca linistiti pe mai multe planuri, oameni care pot aplica principiile de dexteritate diplomatica in cercurile in care traiesc. Nimic rau in atingerea armonioasa a scopurilor prin ascunderea intr-o ploaie de cuvinte frumoase a unor aspecte neplacute. Un pic de poleiala peste colturile aspre face totul mai acceptabil.

Si sunt altii, asemeni mie, care au luat de buna invatatura din copilarie ca e bine sa fii sincer si, plicticosi si enervanti, strica buna dispozitie a celor din jur fara sa obtina nimic in schimb. Prima data m-am lovit de problema sinceritatii in liceu. Eram o gasca de vreo 6 fete care ne faceam impreuna toate incursiunile in viata de abia descoperita a orasului. La suprafata nimic nu parea sa umbreasca ceea ce spuneam noi a fi prietenie. Separat insa se comentau rautacios, analizau fiecare gest desconsiderandu-se reciproc. O dualitate frapanta, mai ales ca nu era in spate nici un interes care sa o faca necesara. Dualitate pe care eu o suportam cu greu si as fi propus ca fiecare sa zica odata ceea ce gandeste. Dorinta mea marturisita li s-a parut un gest nebunesc si fara sens.

Merita sa ii spui unei persoane ce gandesti despre ea? Mai conteaza gandurile negre daca te comporti ca si cum ele nu ar exista?

Din cate am observat o astfel de sinceritate nu este apreciata. In primul rand pentru ca fiecare vrea sa fie liber sa faca lucrurile asa cum le considera el de cuviinta. Nu vrea sa fie criticat si in nici un caz impiedicat. Nimeni nu apreciaza cand i se arata partile negative. Le poate accepta daca vin de la persoane foarte apropiate, stiind sigur ca sunt sfaturi date anume pentru binele sau. Dar nici atunci nu vor face placere. Un ‘draga trebuie sa mai slabesti fiindca arati ingrozitor’ poate accepti de la o sora, dar in alte situatii e o secure a razboiului dezgropata. Un ‘te gandesti prea mult la tine ca sa ai prieteni’ poate fi acceptat de la cineva foarte apropiat. Poate si de la un psiholog.

Si pana la urma la ce ajuta aceasta sinceritate? Nu e ca si cum nu te poti uita si singur in oglinda, sau ca si cum nu ai putea sa iti apreciezi singur caracterul. De aceea o astfel de sinceritate e o incalcare nedorita a libertatii cuiva si chiar un act gratuit si rautacios.

As inclina sa cred ca o astfel de sinceritate e de dorit doar daca esti intrebat in mod expres. Si atunci poate ca ar trebui o oarecare grija in a spune tot ce iti trece prin cap. Fiindca avem multe ganduri negre. Si ele sunt adesea trecatoare. Si in plus nu ajuta pe nimeni cu nimic. E ca si cum inaintea unei operatii i-ai spune cuiva – poti sa mori. La ce ajuta asta, indiferent cat de adevarat ar fi. Poate ca pana la urma e bine sa spui doar lucruri pozitive fiindca asa cresc sansele ca ele sa se intample.

Sinceritate? Uneori da, uneori nu, imi spune experienta acum. Curtoazia mereu, ea e cea care iti da gradul de civilizare.